
„Lumea este locul meu de joacă și mă simt bine acolo unde oamenii sunt deschiși, unde oamenii construiesc, gândesc liber, acolo unde și într-o discuție aprinsă între doi adversari există eleganță.”, zice prietenul meu, artistul plastic Maxim Corciovă, om umblat de vreo douăzeci de ani încolo și-ncoace între Atlantic, Marea Roșie, Baltica și Valea Ialomiței, pornind de sub Mecetul Turcesc și luând-o-n jos pe Obârșie până oriunde se tot duce-nvârtindu-se circuitul apei în natură. În natura omului, zic și eu ca rapidist de când mă știu, pentru că, vorba imnului, „Suntem peste tot acasă, zările ni se deschid”. Nu-i vorbă, o să-mi răspundă ceva gânditori de interior, scrofuloși la datorie, nu umblând creanga (te) pătrunzi (de) absconsul nesfârșirii, dar n-am decât să contrarăspund cu-nspumare de resac, citându-l pe Cicero de prin De divinatione: „Nu știu cum s-ar putea spune ceva cât de absurd care să nu fi fost deja spus de filosofi.” Omul știa el ce știa…
Și nu pot să nu mă gândesc la „locul de joacă” mare cât mapamondul, în săptămâna în care (adicție deja recunoscută) au reînceput Chefii la cuțite în varianta când prin insulele Egeei și Ionicei, când continental-elenică a Chefilor fără limite. De la Invitation au Voyage la posibila Invitation au Cuisinage nici nu ar fi așa mare distanța, dacă pornim cam cu două milenii și un sfert înainte de Baudelaire, dar tot de la un poet, Arhestratos, pe care nemăsuratul (dar cât de motivatul!) orgoliu al grecilor îl dă drept prim autor gastronomic al lumii. Fiindcă a lui Viață în lux, Viață voluptuoasă(Hedypatheia – traducere pe jumătate liberă) nu are cum să nu îți aducă în minte, prin efect de ecou (fie el și controlat, vorba lui Mircea Nedelciu), fundamentalul distih: „Là, tout n’est qu’ordre et beauté/Luxe, calme et volupté”. De altfel, ordine fără controlul rețetarului, fie el asumat, descoperit, intuit ori creat aparent ad-hoc (căci fie și nevăzut/insesizabil, background-ul tot există) nici că se poate. Și nu doar de pe insula lotofagilor n-ai mai pleca, până una-alta, dar nici din Chios, pe unde vărul fisticului, masticul își lasă „lacrimile” prin crăpăturile din scoarța copacului până-n clondirul cu trei chile mastică prima fie el al Dragăi Olteanu, spart de Toma Caragiu, fie al Stelei Popescu, făcut țăndări de Dinu Manolache, și aceștia de-acum spunându-și ofurile pe veșnicele plaiuri ale mitologiei, alături de Arhestratos ori Baudelaire. Căci nu se poate nici „aimer à loisir”, nici „aimer et mourir” decât „au pays qui te ressemble”.
Și-n țara asta poți fi meșteșugar de tot soiul de chestii din lemn pentru uz bucătăresc, poți sudamericaniza senzual în ritm de bachata, poți să fii colonel (nu știu femininul), poți avea o barbă care să amintească de Davy Jones, căpitanul Olandezului zburător (nu al lui Wagner, al lui Bill Nighy) sau chiar (nu-mi mai revin din uimire: cândva Mircea Dinescu manifesta ditamai paraponul pentru lipsa scriitorilor din nomenclatorul de meserii [care habar n-am ce era], nu și a scriitorilor de vagoane – ei, de-acum…), „trainer în domeniul unghiilor”, ca să nu mai vorbim de bucătarii, cofetarii și patiserii de meserie.
Sau poți fi chiar tu, agățat de sticla ecranului, evazionist pentru trei ceasuri și jumătate, în primele trei zile ale săptămânii (cele mai depresive, nu-i așa?), gândindu-te că darul Itacăi e tocmai drumul (parcă așa sugerează Kavafis), că nu s-au inventat nici covizii, nici negustorii de energie, nici pravoslavnicii kremlinezi (și de-ar fi numai astea…), că de la bachata la sirtaki („folli danze del cuore” și ele) nu e distanță mai lungă decât funicularul lui Basil și Zorba, nici naivitate mai densă decât în ochii lui Alan Bates, nici omenesc mai împăcat decât în zâmbetul lui Anthony Quinn, nici prăbușire mai veselă, toate astea dacă respiri în ritmul-rețetă (și de bucătărie și de farmacie cu „ceteră și om drag” – leacuri de inimă, nu? doar o confirmă Grupul Iza de pe scena Teatrului din Baia Mare, de pildă) al lui Mikis Theodorakis, care este al insulelor ori al văilor de sub Olimp, din Creta și Peloponez până sus, în Macedonia.
Și dacă tot am ajuns până-n Macedonia, să mai facem un pas spre oriunde, tot cu Maxim Corciovă: „Am rădăcini aromâne după tată (deci într-o mișcare continuă), și Bunul Dumnezeu știe câte alte altoiuri în arborele meu genealogic mai sunt. Cum spunea Sir Ustinov: «Sunt foarte murdar din punct de vedere etnic, dar și foarte mândru de asta.» Asta a fost salvarea mea. Datorită acestui fapt nu m-am simțit străin nicăieri. Sunt mândru de originea mea românească, nu o reneg, dar mă simt un cetățean al lumii.”
Imagine: „Arca” de Maxim Corciovă
Lasă un răspuns