Când unu plus unu…

…fac doi, lucrurile sunt simple, clare și, între oameni echilibrați psihic, incontestabile. Repet, simple. La fel și când doi plus doi fac patru. Sau te îndoiești că fac patru, dar o faci cu bună credință,  și  lumea, care gândește și citește, înțelege că orice acțiune are repercusiuni. Efecte care, chiar dacă scapă intenției conștiente, rămân consecințe ale inconștientului imediat, cvasitransparent, deci, măcar în teorie, descifrabil și controlabil. Cu efort. Cu responsabilitate educată. Cu înțelepciunea celui/celei care acceptă – mai mult! – care este zdruncinat/ă de elementara intuiție că îndoiala rămâne singurul drum verificat spre certitudine. Pe care o poartă în memorie, în emoție, în așteptare și căutare, în adevărul care face legătura reversibilă între obiectiv și subiectiv.

Când unu plus unu fac doi și doi plus doi fac patru sau nu, încă avem repere, standarde, valori comune, în care impostorii nu au loc și se usucă în periferia irelevantă a prea puținului.

În schimb, dacă unu plus unu fac sigur trei sau o mie, iar metafora se transformă într-o abdicare de la sens și o scurtătură spre un mai mult simulat, deci absent, inconsistent și definitiv marcat de neputința cuprinderii autenticului ființei, arta devine kitsch. Povestea, ideologie sau caricatură! Deci tot ideologie. Omul, formă! Teatrul, cabaret ori predică semidoctă, deci tot cabaret, dar lipsit de tonus, de naivitate, de energia fundamentală a fustei înălțate cu bună credință. Când golul se îmbracă solemn în artă, mimându-i ritualul, decredibilizează arta și, încă mai grav, compromite ritualul, esențial pentru consolidarea credinței, relativizând injust și revoltător valoarea. Adevărul.

Jargonul cultural recitat pasiv-agresiv! Metafora care alunecă în hiperbolă din cauza penuriei de consistență, lipsită de masă, imună la gravitație, bun-simț și experiența inteligentă a lumii! Pseudoarta! Volatilă. Vulnerabilă la umorile și banalitatea biografiei impostorului care trece drept artist doar pentru că scrijelește, neatins de intensitatea propriului ridicol, forme cu sens aparent. False. Hilare. Bulversante și toxice pentru începuturile înfundate de drum.

Și, totuși, nimicul supraviețuiește esențialului. Dintotdeauna. Provocându-l. Obligându-l să se consolideze, să evolueze, să-și revendice utilitatea. Nimicul e esențial esențialului. Pentru că, în timp, singura lui consecință consistentă rămâne umbra. Care provoacă lumina.