„Ce-ai făcut, Nina?”

La mulți ani, vreo optsprezece, după ce am scris despre ea, mi-am amintit recent de dureroasa confesiune a Oanei Orlea, tradusă la defuncta editură Compania, sub titlul „Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!”. Mărturia nu lipsită de sfială a Mariei-Ioana Cantacuzino, numele real al Oanei Orlea, cândva o adolescentă care a tras cu praștia în mașina în care se afla primul-ministru Gheorghiu-Dej, s-a ivit cu forță din cutele memoriei după o vizită la „Dușmancele poporului”, expoziția pe care am văzut-o în sfârșit la Muzeul Național de Istorie al României, și în timp ce citeam recent apărutul volum „Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica”, publicat în 2025 la Polirom, câștigător al Premiului „Monica Lovinescu” acordat de Fundația Humanitas „Aqua Forte”.

Nimic mai firesc, desigur – între cele două mărturii și între cele două eroine asemănările sunt multe. Victime ale sistemului concentraționar din România stalinistă, au cunoscut pe propria piele ororile de nepovestit ale epocii și au spus mai departe povestea. În 1991, când apărea la prestigioasa editură franceză Seuil volumul Les Années volées – dans le Goulag roumain à seize ans, tradus și publicat peste ani la Compania sub titlul „Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!”, probabil că Nina Moica nu se gândea să lase o mărturie scrisă despre infernul nesfârșit pe care-l trăise de la cincisprezece ani. În 1991, România postdecembristă abia deschidea ochii spre lumina orbitoare a libertății. În 1991, Nina Moica era deja într-o altă viață.

O viață din care însă a privit tot timpul în urmă, încercând să înțeleagă și făcându-și curaj să povestească infernul. Citind volumul coordonat de Alin Mureșan și Clara Mareș, am simțit la fiecare pagină cum eroina își face curaj să povestească ceea ce este, cum au scris-o o mulțime de victime ale sistemului totalitar, de nepovestit. Și Oana Orlea, arestată când avea șaisprezece ani și cunoscând ororile penitenciarelor lui Dej, scria peste decenii în mărturia ei publicată inițial în Franța liberă: „Experienţa puşcăriei e greu de mărturisit. Nimic din spaima permanentă, din umilinţele  suportate  sau  tristeţea  sfâşietoare  ce  se  abătea  câteodată asupra noastră, nimic din toate acestea nu se poate transmite, oricât de mare ar fi dorinţa interlocutorului de a înţelege. Sau… atât de puţin. De fapt, slavă Domnului că e aşa!”

Și în tonul, și în conținutul confesiunii cutremurătoare a Ninei Moica, cândva tânăra de cincisprezece ani arestată în 1959 și condamnată la douăzeci de ani de închisoare corecțională pentru uneltire împotriva regimului, se simt buna cuviință și buna măsură. O dată activat, fluxul memoriei aduce la suprafață un infern mai lung decât anii de detenție, început în anii cei mai nemiloși ai stalinismului, într-un oraș de provincie în care istoria a năvălit ex abrupto, pătrunzând în cele mai ascunse cotloane ale fiecărei case și ale fiecărui ființe.

Arestată în 1959 ca parte a lotului Munthiu, despre care istoricii au scris și despre care cititorii pot afla lucruri din confesiunea Ninei Moica, adolescenta din Reghin care scrisese scrisori de consolare familiilor deținuților politici, împreună cu o prietenă, descinde în infern. Deși nu se află într-un singur loc, infernul este la fel în penitenciarele de la Târgu Mureș, Jilava, Botoșani Arad și Oradea. În acest bolgii se află mii de condamnați și condamnate – unii speră să supraviețuiască, alții au pierdut totul, inclusiv speranța. În atelierele din penitenciare, adolescenta Nina muncește zile la rând – împletește coșuri de răchită, de exemplu. Cunoaște toate persecuțiile, toate violențele, toate umilințele și toate fricile ființelor fragile care populează ca niște umbre spațiile terorii, departe de razele soarelui, departe de familie, departe de orice.

Arestarea petrecută într-o seară o comentează Clara Mareș în comentariul intitulat „Eleva Moica dintr-a noua. Povestea din dosare”: „Nina și Irina (Irina Cooș – n. red. Colegă cu Nina. Făcea parte din grupul Munthiu) sunt arestate din același loc. Fiind ultima zi a anului școlar, la sala de sport a liceului avea loc o reuniune cu muzică și dans. Irina este invitată la dans de un bărbat necunoscut care o conduce spre ieșire și o înștiințează că este arestată. Paralel, Nina este anunțată de un profesor că este căutată de cineva la ieșire. Cele două prietene se vor regăsi în duba Securității care apoi le va duce acasă pentru percheziția obligatorie fiecărei arestări. 64 de ani mai târziu, când Nina Moica rememorează momentul, percheziția e aproape ștearsă din amintire. Probabil spaima trăită în acele ore a spulberat succesiunea faptelor asemenea unui uragan devastator”.

Uraganul devastator nu este însă unul care trece repede. El durează și spulberă tot în cale – transformând făpturile fragile în tot atâtea victime mutilate pe viață. Uraganul începuse deja de ani și spulbera totul cu avânt de neoprit. Oana Orlea fusese arestată în 1952, la vârsta de șaisprezece ani, pentru că răspândise manifeste anticomuniste și avea să petreacă doi din cei patru ani de închisoare la care fusese condamnată în penitenciarele Văcărești, Jilava, Târgșor, Malmaison etc. Nina Moica a fost arestată în 1959, la cincisprezece ani, pentru că scrisese scrisori de compasiune, completase formulare de înscriere și înregistrase autobiografii ale unor doritori să participe la grupul de rezistență anticomunistă al lui Munthiu și avea să fie întemnițată cinci ani în lagărele comuniste, numărându-se printre sutele de mii de nevinovați privați, de fapt, de propria viață. Destinul ei se intersectează la închisoare cu alte destine trăite de eroine de toate vârstele – adolescente, adulte sau vârstnice din varii categorii sociale. Printre ele, Elisabeta Rizea și Annie Samuelli,  Arlette Coposu, Lena Constante, Adela Busuioceanu și Liana Nodulu, cea din urmă asistentă universitară, lexicografă la Dicționarul Limbii Române Moderne.

Destinul ei a fost povestit în această carte necesară, concepută de doi istorici experimentați, care urmează calea justă pentru a ajunge la cititorii pe care îi sperăm cât mai numeroși. Ei vor găsi în ea și pagini greu de îndurat, mai ales pentru cei care nu s-au întâlnit cu literatura concentraționară – pagini în care viața de zi din penitenciar se arată în toată cruzimea și în tot absurdul ei, pagini despre „izolator”, despre bătăi, boli, chinuri, umilințe, tăceri, foame și frig. Arestul este sinonim cu un frig nesfârșit, un frig de care nu scapi nici după ce ești eliberat, un frig etern. E sinonim și cu șoapta. Cum în penitenciar, șoapta poate însemna supraviețuirea, iar deținuții și deținutele șoptesc, nu vorbesc.

Când își revede fiica arestată, după multă vreme, tatăl adolescentei Nina rostește, îmi închipui că tot într-un fel de șoaptă: „Ce-ai făcut, Nina?” În întrebarea lui stă toată neputința omului „supt vremi”, a omului strivit de ideologie, a ființei care nu mai înseamnă nimic, care nu mai poate avea nimic și nu mai poate nici spera la nimic. În întrebarea lui se află, de fapt, întregul răspuns despre ce înseamnă să trăiești „sub soarele comunismului”, cum se intitula un editorial așezat pe prima pagina a unei cunoscute de reviste culturală din epocă. Condamnat și el la 20 de închisoare pentru că era „chiabur”, „uneltise” împotriva regimului și ascultase „Europa liberă”, tatăl se alătură figurilor tragice însuflețite de confesiunea Ninei Moica, astăzi președinta Asociației Foștilor Deținuți Politici. Fără îndoială că, pentru cititor, sensurile acestei figuri paterne implică nuanțe clasice dintre cele mai nobile – și altele pe deasupra. Nu doar povestea Ninei Moica, ci și povestea tatălui susțin afirmația Ruxandrei Cesereanu din cuvântul-înainte: „Cartea de față este, etic vorbind, un fel de bildungsroman, o istorie a formării, a suferinței și a supraviețuirii în condiții dificile de viață. Și totodată un manual (reportericesc) de rezistență în fața dictaturii și a detenției”.

Și, în loc de încheiere, să o ascultăm pe Nina Moica povestind nu în șoaptă, ci cu glas tare, eliberarea din închisoare: „Atunci m-am întâlnit cu colega mea de lot, după cinci ani de zile. Iar în ziua când ne-am eliberat, am ieșit împreună pe poarta închisorii. Am în imagine pasul făcut peste pragul închisorii. Asta mi-a rămas întipărit în memorie și, probabil, nu o să-l uit niciodată. Ne uitam una la alta, eram buimace de cap, amețite, se învârtea lumea cu noi. Iar lumea era altfel, îmbrăcați diferit, mai multă viteză, parcă erau oamenii mai grăbiți ca înainte. Totul se schimbase, trecuseră cinci ani”.