Așa cum îți spusei, mă scol într-o dimineață și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe telecomandă să văz cum merge țara. (…) și ce citesc pe burtieră? Uite, țiu minte ca și-acuma: 14/26 Gerar… a căzut analfabetismul funcțional! Trăiască Lectura! A fost promulgată Legea nr. 21/2022 privind instituirea zilei de 15/27 Făurar ca Zi Națională a Lecturii! Sar jos din pat și strig: „Scoală, cocoană și te bucură” c-a venit lectura la putere! Zic: gătește-te degrab’ și hai și noi. Dar ce să vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tămbălău, lucru mare și lume citind, lume citind… de-ți venea amețeală, nu altceva…
În consecință, ca-n orice film care se respectă (habar n-am de ce) cadrele o iau ușor-vaporos de-a-ndoaselea și se opresc undeva, între 14/26 Gerar și 15/27 Făurar. Mai ieri carevasăzică. Pledez vinovat: consum zilnic televiziune. O recunosc cu capul plecat (păi nu scapă el așa din moși-strămoși de tăișuri & ascuțișuri?), simulând ditamai mea culpa (nu vă luați după asta, sunt mort după Las Fierbinți, Piedone [comisarul, nu primarul – locuiesc în alt sector et c’est pourquoi], Bravo, ai stil! [adică, degeaba să fi tocit cândva la stilistică și pi stil vechi și pi stil nou, ca tot studentul dintr-o baladă – chiar baladă să fi fost? – deocheată, de tot dragul deocheată a lui Topârceanu, în lectura unui monstru sacru al scenei românești?] ori Patul conjugal [al lui Daneliuc; și-al meu – no, așe!]).
Așadar: undeva între 14/26 Gerar și 15/27 Făurar a.c., la jurnalul de seară al TVR (1), în așteptarea lui Busu (bine, asta e la Pro TV; whatever, ca tot dependentul sunt expert în zaping, deci, Viva Zapata! vorba lui Elia Kazan – stau mărturie Marlon Brando și Anthony Quinn, dacă tot chemăm la bară actorii). O expertă în design interior ne-nvață cum să ne facem minunat înlăuntrul. Și e minunat: fotolii, măsuțe, recamier (la plural, dar fără Madame de, probabil fiindcă aceasta murise-ntr-un târziu de pandemie; acum, n-o fi fost chiar pandemie, dar ceva holeră tot se abătuse asupra bietei Jeanne-Françoise), un fel de rafturi în poziții ciudate, plasma cât peretele (în stare de nuditate, deși la o oră de maximă audiență), plus o discuție de-a dreptul filosofică despre culoarea și textura draperiilor. Încă o dată: mese, scaune, fotolii, paturi, televizoare, parcă și ceva desenat-pictat-modelat… Și încă o dată: sticlă, lemn, plastic, metal, minerale și textile varii. Eeei?!? Nici urmă de hârtie. Măcar un ziar (s-au tot duuus), o revistă (ceva glossy, trendy, glamour, d’ale fashionismului, to be Cosmogirl/Chippendale’s Boy or not to be gen), o factură (merge și online), un flaier băgat pe stradă-n buzunar și căzut din greșeală prin vreo încăpere, un loz în plic (mai există?), o reclamă agățată de clanța ușii, pentru pizzeria aia nemaipomenită din cartier, o amendă pentru parcare interzisă, găsită sub ștergătorul de parbriz când ți-e lumea mai dragă (am un amic, tânăr actor, care numai ce-a încasat-o-n Romană, de se sparie și gândul, și cardul bancar, și scândura)… Cât despre vreo carte, broșură, cărțulie, terfeloagă, op nici pomeneală. Chiar dacă, din Monitorul oficial, Legea 21/2022 zâmbea oficial între 14/26 Gerar și 15/27 Făurar ca-ntre Crivina și Periș pe unde, inevitabil, cineva trage semnalul de alarmă. Care oprește tot ce prinde: tren, batiscaf, limuzină, trăsură, lectură…
Iar după vreo zece minute, din același Telejurnal aflam că sub Teatrul Dramatic din Constanța, în plin șantier de reabilitare acum, s-au descoperit fragmente de zid antic, care vor fi în final acoperite cu podea de sticlă pentru a le putea vedea toți „vizitatorii”. Nu știu dacă trimisa TVR, cu microfon și cameraman, la teatrul cu pricina a fost vreodată martora, asistenta, observatoarea, vizitatoarea sau, cum să-i zic, fie și spectatoarea (las de la mine) vreunui act teatral. Cum nu știu dacă Teatrul Dramatic de la malul mării nu era de preferat ca în loc de Comandor al Meritului Cultural proaspăt decernat, să fi fost Receptor în cât mai scurt timp al clădirii intrate-n reparat. Și receptor nu oricum, ci cu tot cu restul de spațiu al fostului Fantasio, pierdut în era Mazăre și pesemne pe veci de nerecuperat, ceea ce lasă edificiului un aer neaoș de „zid părăsit și neisprăvit”. Lucru care cred că nu l-ar binedispune vreo clipă nici pe Demostene Tranulis, nici experiența de spectatori a vizitatorilor tomitani din ultimele două milenii și jumătate. Dar asta-i soarta vizitatorilor, se vede: să le fie turnată toată chiseaua cu dulceață-n șoșoni.
Cât despre chiseaua cu lectură, tare mă tem că nici la 15/27 Făurar, nici „la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 și 94 și ețetera” n-o să prea lege maioneza, cât de vizitatori ne-am afla printre ruinele ca niște avioane de hârtie.
Lasă un răspuns