Am intrat în presă la sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000. A existat atunci un moment de reală efervescență. Se scria cu pasiune, se citea cu pasiune, redacțiile aveau un farmec și o viață a lor, intensă, nebună, se discuta cu patimă, se trăia cu patimă, se scria cu pasiune.
Fiecare cotidian avea pagină de cultură, se scria serios, se scria cronică de carte, cronică de teatru, cronică de film, erau interviuri superbe, nu prea mișca nimic în mica noastră viață culturală despre care să nu se vorbească în presa noastră culturală. Existau și reviste culturale serioase, dar cu adevărat interesantă era efervescența de la cotidian. Și culmea e că aceste pagini se și citeau, că exista un public fidel, că efervescența din presă se traducea cumva și în evenimentele culturale, că la Festivalul Național de Teatru, spre exemplu, erau cozi uriașe la intrare și la unele spectacole oamenii voiau să spargă geamurile ca să intre, că la târgurile de carte era îmbulzeală, că sus, pe terasă, la Lăptăria lui Enache, când erau vara proiecții de film, n-aveai loc s-arunci un ac, că, la Universitate, la Facultatea de Litere, în Amfiteatrul Odobescu, atunci când Henry Mavrodin și Dan Grigorescu țineau cursuri deschise de Istoria Artei, se făcea coadă la intrare… Da, a existat atunci, pentru scurtă vreme, un moment de reală efervescență, pe care, odată ce l-ai trăit, rămâi cu gustul lui care azi, în lumea tuturor posibilităților, când se întâmplă tot, dar nimic, e mai mult amar decât dulce.
Și în acest mic paradis, în care oamenii trăiau și citeau, iar tirajele se vindeau, a început să se strecoare încet-încet presiunea vizualizărilor și a like-urilor. Și încet-încet, mogulii din presă au intrat într-un cerc vicios și, în ideea că eficientizează, au început să-și erodeze propriile publicații, până când n-a mai rămas nimic din ele. Una dintre primele greșeli a fost aceea de a-și minimaliza cititorii. În ideea că totul e prea greu pentru ei, au început să scadă calitatea, să ceară ca totul să fie mai ușurel, mai colorățel, mai puțintel, că obosește omul citind, mai „adaptat”, mai subțirel. Încet-încet, paginile s-au micșorat, pozele s-au mărit, aria s-a restrâns, până când, în câțiva ani, s-a ajuns la dispariția lor completă. Și nimeni n-a înțeles nici până azi, când presa noastră a murit, că în loc să-i câștige pe cititorii aceia mulți pe care-i vânau mogulii, scăzând nivelul, în ideea că trebuie să devină accesibil pentru omul de rând, chiar și pentru consumatorul de can-can, fenomenul a fost unul audistructiv. Pe cititorul de can-can n-o să-l determine nimic să citească un material despre cine știe ce best-seller internațional sau despre cine știe ce vedetă, decât dacă acea vedetă a murit sau a divorțat.
Și uite așa presa noastră s-a transformat încet într-o adunătură de ciocli care vânează înmormântările și cer desfacerea capacului de la sicrie, ca să vadă publicul mai bine și mai de-aproape fața mortului, căci, nu-i așa?!, ce vinde mai bine decât moartea?! Și, desigur, în tot acest timp, cititorii potențiali, adevărații cititori de presă culturală – e-adevărat, o nișă, dar o nișă consistentă – au renunțat încet-încet să mai citească materialele din ce în ce mai subțiri, ceea ce a dus invariabil la uciderea respectivelor pagini de cultură, pe rând, sau la transformarea lor într-un copy-paste pentru comunicate de presă.
Și asta e realitatea în care trăim azi. Azi când doar consumăm. Orice și pe nemestecate. Nu ne mai bucurăm, nu mai savurăm, nu ne mai delectăm, doar consumăm. Orice. De la mâncare și băuturi, la cărți, muzică, spectacole și presă. Pentru toate suntem consumatori. Și exact acest lucru este exploatat mai bine de… producători. Se produce exact ce se consumă. Perfect logic. Cam totul se face în funcție de analize de piață, de ochiul unui Big Brother care nu doar ne urmărește, ci ne și teleghidează în direcția care „trebuie”. Și consumăm mai departe cu o aviditate care crește pe zi ce trece, pe măsură ce singurătatea noastră este mai mare… și golul, și superficialitatea. Și, cu cât consumăm mai mult, cu atât fugim mai tare de noi înșine. Și, cu cât devenim mai lipsiți de intimitate pe fondul unei lumi disperate să arate cât mai multe cusături și dedesubturi, cu atât suntem mai avizi de intimitatea altora, cu atât nevoia de a trage cu ochiul în viața altuia crește.
Pe acest fond a apărut o corcitură pervers altoită pe firavele rămurele ale presei culturale: cancanul cultural. O specie cu asupra de măsură devorată, consumată cu nesaț, care ne permite să degustăm plăcerile trasului cu ochiul prin gaura cheii, dar la lumina zilei.
Azi nu mai sunt la modă discuțiile serioase, sunt plictisitoare pentru publicul larg, și nu fac rating sau afișări – afișările, moartea presei în România! Azi e la modă un filmuleț simpatic, o anecdotă și, mai ales, pozele făcute cu telefonul. Și câteva rânduri mâzgălite inteligent pe Facebook, minunata noastră Poiană a lui Iocan, unde toată lumea are o părere despre orice și despre oricine…
În acest context, cel mai nefavorabil dintre toate, noi ne-am propus să creăm o revistă culturală, total independentă, în care să vorbim ceva mai serios despre mica noastră lumea culturală sau despre ce-a mai rămas din ea după ce pandemia a făcut ravagii. Suntem aici să observăm și să privim lumea prin mica noastră lentilă și să vă oferim un spațiu de dialog unde să vorbim despre teatru, literatură, călătorii și orice altceva ce vom considera că merită povestit. E-adevărat că atenția omului secolului 21, distrusă de interacțiunea permanentă cu telefonul mobil, e greu de menținut, dar noi vom paria pe dialogurile ample și pe discuțiile consistente. Credem că e nevoie de discuții profesioniste și că, deși jurnalismul cultural, sau critica de teatru, sau critica de carte etc., au fost reduse la un hobby și de ani buni nu mai sunt cu adevărat meserii, ceea ce a dus la de-profesionalizarea lor profundă, noi vom încerca în spațiul de la Revista aRtitudini să vă oferim ceea ce nouă ne lipsește.
Bun venit în spațiul nostru virtual pe www.artitudini.ro!
Lasă un răspuns