De multe ori, mergem pe același drum spre birou. Uneori, și spre mare mergem pe același drum, în fiecare vară. Plecăm la aceeași oră spre birou. Cu aceeași mașină sau cu același autobuz. Trecem pe lângă aceleași clădiri și ajungem în același loc. Oare?
De multe ori, bem aceeași cafea în același loc. Și intrăm în aceeași librărie, că oricum sunt puține. Ca și cinematografele, în chip inexplicabil spaima experților în sănătate publică în vreme de COVID-19. Răsfoim aceleași reviste. De cele mai multe ori, online. Ajungem aproape de aceleași teatre și trecem neatenți pe lângă aceleași galerii de artă. Rămânem la aceeași distanță de aspirațiile personale. Oare? De multe ori, aveam aceleași îndatori de cetățeni. Plătim același facturi, în același fel. Avem aceleași nemulțumiri de locuitori ai aceluiași București sufocat și cenușiu. Avem și aceleași frustrări. Și, de multe ori, aceleași bucurii. Oare?
De multe ori, rutina își arată cele două fețe ca un Janus bifrons imprevizibil. Evident, rutina ne coboară, rutina ne ridică, rutina ne face și tot rutina ne desface. Ea ne dă senzația de sufocare, de lipsă de orizont, de robotizare, cum arătau și textele publicate în recentul număr tematic pe care revista „Dilema Veche” i l-a dedicat acestui subiect, dar tot ea, să recunoaștem, ne face să privim dincolo, să căutăm altceva, să trecem peste suprafața ei monotonă și aparent imperturbabilă. Suntem rodul rutinei, însă poate că nu mai mult decât e ea rodul nostru. Oare?
„Oare?” este, poate, exact dovada că rutina nu e un sfârșit, ci un început. „Oare?” este forma pe care o ia îndoiala, vitală pentru noi toți. Ne îndoim, deci existăm. Ne îndoim, deci întrebăm, citim, căutăm, vedem filme, ascultăm muzică, mergem la spectacole. Ne îndoim, deci ne plimbăm, avem multe de văzut și mulți oameni de cunoscut. Ne îndoim, deci avem o mulțime de răspunsuri de înțeles și infinite istorii și povești de descoperit. Rutina din fiecare zi, din fiecare profesie, din fiecare birou și de pe fiecare stradă ne face să deschidem ochii. Și atunci ni se arată „Oare?” ca un semn de întrebare care ne face cu ochiul: Chiar asta e tot? Chiar am ascultat toată muzica și știm tot despre ea, în vremuri în care știm cu toții tot despre tot, cu efort minim? Chiar am citit toate cărțile, dar, parafrazându-l pe celebrul poet francez, „carnea ne e tristă”? Chiar am înțeles tot ce fac artiștii de azi, precum și cei de ieri? Chiar nu mai avem nevoie să mergem la niciun spectacol? Chiar cunoaștem întreaga istorie a locului în care trăim, a oamenilor care l-au pus pe hartă? Chiar am călătorit peste tot, cel puțin în gând, și rutina ne-a înghițit orice curiozitate?
Întrebări retorice, se-nțelege. Înșelătoare și ghidușă, în ciuda aparențelor, rutina ne deschide drumuri, iar asta e cel mai important. Departe de a ni le închide, rutina, precaut și nuanțat definită în DEX și ca „totalitatea obișnuințelor sau a prejudecăților considerate ca fiind un obstacol în calea noului, a creației sau a progresului”, ne sugerează prin însăși natura ei mai multe orizonturi dincolo de formele și conținuturile fixe din care e alcătuită viața noastră. Abia dincolo de ele se conturează, în această societate a singurătății în masă, o zonă de libertate individuală atât de necesară pentru supraviețuirea individuală, pentru supraviețuirea adevărată.
Iar noi, oamenii, trăim prin povești. În lipsa narațiunilor, rutinele ne încețoșează privirea și ne dezorientează. Au explicat-o o mulțime de profesioniști, printre cei mai cunoscuți Umberto Eco, care a abordat tema în mai multe cărți și în mai multe feluri. Rutina ne împinge spre descoperirea, spre crearea și recrearea poveștilor de toate felurile. Impunându-ne nenumărate întrebări, ne deschide ochii, inima, creierul, ne provoacă memoria și imaginația, invitându-ne să ne revizuim preconcepțiile și să ne trezim la viață. Și orice exercițiu de scriere, inclusiv cele pe care le găsiți în www.artitudini.ro, e un fel de trezire la viață. Scriind, ne trezim la viață și însuflețim, probabil, și bâlciul deșertăciunilor de care aveam atâta nevoie, care ne definesc, care de atâtea ori și în atâtea feluri, conținându-ne, ne depășesc – spectacole, filme, cărți, expoziții, călătorii, locuri, case, mărunțișuri.
Lasă un răspuns