„Fiindcă Stalin stă de veghe”

Citind aceste cuvinte în anii ’50, când au fost scrise special pentru ei, cei mici își închipuiau, poate, un uriaș care cuprinde totul cu privirea. Stă undeva sus și urmărește cu atenție tot ce mișcă, te vede orice ai face, oriunde și oricând, știe ce simți și ce gândești, cum te comporți, ce scrii și, evident, ce citești. El este tovarășul Stalin, de la el vine tot, așa cum de la Răsărit vine lumina, lui trebuie să-i fie recunoscători pentru tot și pe el trebuie, desigur, să-l asculte.

Cuvintele sunt din textul Dorm copiii de pretutindeni, care propune următoarea imagine: „Dorm copii din Răsărit/ Cu surâsul înflorit/ Și cu chipul lor senin,/ Somnul lor e somn de crin./ (…) Dorm cu gândurile bune/ În orașe și cătune/ De pe nesfârșite leghe/ Fiindcă Stalin stă de veghe”. Poezia face parte din volumul Ale noastre, ale voastre… (1949) de Ștefan Tita, nume pe care azi nu-l mai recunoaște aproape nimeni, și am descoperit-o citind, în așteptarea continuării promise de autor, una dintre cele mai consistente apariții editoriale recente: Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii și tineret din perioada stalinistă 1948-1953 de Cristian Iscrulescu.

Am citit-o cu gândul la copilul acela pe care sistemul nou instaurat, înfierând trecutul burghez, dorea să-l educe și să-l pregătească pentru viitorul luminos clădit de partid, copilul acela care trebuie să afle ce e binele și ce e răul, ce e lumina și ce e întunericul, copilul acela care are nevoie să descopere lumea, cu adevărurile și minciunile ei. Cercetare notabilă, ce urmărește cronologic un parcurs, conturându-i specificul de la distanța adusă de trecerea timpului și cu toată luciditatea necesară, studiul semnat de Cristian Iscrulescu găsește calea justă de a analiza literatura pentru copii a unui moment decisiv și de a o arăta nu numai în toată platitudinea ei, ci și în toată hidoșenia ei, care avea să lase urme de neșters în personalitatea și în destinele multora dintre părinții noștri, copiii de atunci.

Studiind riguros producția editorială din perioada 1948-1954, cea ce a presupus în primul rând surmontarea dificultății de a avea acces la arhive și surse, și publicându-și lucrarea într-un moment în care interesul pentru literatura juvenilă este din ce în ce mai mare și la noi, fără a se hazarda la teorii generalizatoare sau la avertismente la fel cu privire la capcanele genului, autorul a deschis o cutie a Pandorei și o binevenită, lungă serie de întrebări pentru prezent. Câteva dintre ele, deși deloc noi, inerente: Este cartea pentru copii doar un instrument educativ? La ce fel de educație aspiră ea? Care sunt obiectivele ei în prezent? Cum este copilul pentru care scrie scriitorul român de astăzi? Ce înseamnă o carte pentru copii bună? etc. Sunt primele întrebări care mi-au venit în gând după ce am parcurs volumul, descinzând în bolgia lecturilor impuse la jumătatea secolului trecut, care pregăteau omul nou.

Vegheat de ochii vigilenți ai lui Stalin, cel ce hotărăște ce e bine și ce e rău, literatura pentru copii din perioada analizată seamănă cu o hidră imposibil de învins. Vrea și într-o măsură remarcabilă și reușește să fie peste tot – să pătrundă în toate casele prin mecanisme inescapabile (învățământul, cenzura și alte instituții și mecanisme impuse de regim, cultura, producția editorială, sistemul de distribuție, mass-media etc.), să transmită mesajul, să manipuleze în direcția dictată de partid. Ea i se adresează altui receptor, în spiritul truismului troțkist citat și de Cristian Iscrulescu:„Cititorul îl creează pe scriitor, iar scriitorul îl creează pe cititor”. Și cititorul e cel care trebuie să stea departe de „vechi”       și să îmbrățișez cu entuziasm „noul” venit dinspre Est, să-și însușească valorile lui și să le propovăduiască celor care încă nu le-au descoperit. Copilul căruia i se adresează aceste cărți, într-o măsură copleșitoare maculatură, este redus la un material de modelat, care trebuie să ia forma și să comunice conținutul vizate de partid.

Obsesie a noii orânduiri, publicul tânăr trebuie educat prin cărți adecvate, prin întâlniri cu scriitorii și manifestări ce consfințesc noua realitate – bună, corectă, luminoasă. Și în literatura întru îndoctrinarea politică a copiilor totul este, remarcăm imediat, o lumină, o scânteie, un foc ce arde, o flacără, o strălucire, o înălțare etc., și totul are direcție ascendentă – inclusiv în firavele aventuri ale eroilor din cărțile ilustrate pentru a sluji mesajului. Infernalele mecanisme activate în mișcarea de sprijinire a noii literaturii autohtone servesc, autorul o demonstrează în toată cartea, la susținerea unor creații din care nu va rămâne mai nimic, în afară de umorul involuntar, astăzi inevitabil. Editura Europolis, întemeiată în 1946 de Vlad Mușatescu sub îndrumarea Ilkăi Melinescu de la Editura Cartea Rusă, și apoi Editura Tineretului, înființă doi ani mai târziu, pun umărul la desăvârșirea operei de îndoctrinare. Țara se umple, în câțiva ani, de volume pentru copii semnate de o mulțime de scriitori ale căror nume se vor pierde (Sorin Mladoveanu, A. Cerbu, Elena Mătasă, Nell Cobar, A. Toma, Ana Tudoraș, C. Ignătescu, O. Manițiu, Laurențiu Toma etc.), dar și de autori care vor rămâne în istorie – e drept, pentru alte scrieri (Gellu Naum, Nina Cassian, Florin Mugur, Sonia Larian, Cezar Petrescu, Sorna Gurian, Otilia Cazimir etc.). În ’49 Societatea Scriitorilor devine Uniunea Scriitorilor din RPR, schimbându-și structura odată cu numele și îndemnând la sprijinirea creației pentru tineri, în ’50 începe să funcționeze și Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, pe 1 iunie 1950, de Ziua Copilului, palatul regal Cotroceni devine Palatul Pionierilor, fapt consemnat și într-un reportaj scris de Gellu Naum, întreaga societate lucrează la susținerea producției autohtone de literatură juvenilă, dar în ea nu domină fantasticul, cum ar fi de așteptat, și imaginația nu se impune.

Aliniindu-se la realismul socialist, literatura pentru copii semnată de scriitori români e cât se poate de inodoră, incoloră și insipidă, chiar mai supusă decât modelul ei sovietic, semnalează autorul încă din primele pagini, înainte de a lăsa cărțile, în tot ridicolul lor, să vorbească. „Căutăm scriitori pentru copii”, spune răspicat Nicolae Moraru de la Secția Propagandă și Agitație din CC al PCR, doar că n-a obținut atât scriitori, cât executanți deghizați în scriitori. Iar Mihai Cosma explică în articolul Răspuns unui părinte neliniștit, comentat în volum: „Avem nevoie de o literatură de tineret. Avem nevoie de cărți care să alimenteze setea de lectură a noilor generații cu opere izvorâte din istoria măreață a clasei muncitoare, din istoria luptelor pentru libertate ale poporului nostru, din eroicele bătălii ale Partidului oamenilor muncii”. Unde a dus mult clamata nevoie vedeți cel mai bine citind lucrarea riguros documentată a lui Cristian Iscrulescu, un cercetător care s-a aplecat atent și asupra textelor-manifest, dacă le putem numi așa, și asupra creațiilor propriu-zise. Și, în loc de literatură, a dat de o maculară prolixă, având în vedere intervalul de doar câțiva ani în care a fost produsă, ineptă, sufocată de stereotipuri penibile, acum aproape de necitit. Lipsiți de simțul ridicolului, esențial pentru orice creator, executanții deghizați în scriitori produc, între 1948, când, printre altele, editurile private își încetează existența, și 1953, anul când Stalin, „salvatorul” care veghează cu ochi necruțător, încetează din viață, suficiente de volume de poezie, proză și dramaturgie cât să îndoctrineze multe minți inocente. În cărțile lor, nimic nu e întâmplător, deci nicidecum lipsa de talent pentru o literatură care cere calități speciale, și nimic nu scapă de ridicol – poveștile cusute cu o ață cât se poate de albă, personajele de toate felurile, chinuite de o artificialitate jenantă, atmosferă luminoasă și plină de speranță, atitudinea pozitivă domină și fantasticul, eroismul face casă bună cu patriotismul sforăitor etc. Abordarea ne sună familiar, tematica o știm sau o intuim cu toții, setul de mijloace este de o precaritate vizibilă de la o poștă – pe scurt, întregul nu întrunește cerințele minime pentru a fi numit „mediocru”, situându-se în zona, astăzi nefrecventabilă, a submediocrului.

Cum să ajungi, mic fiind, să iubești poveștile, cărțile și literatura, dacă ochii tăi parcurg, de exemplu, aceste versuri din textul Un orfan cântă din volumul de poezie Primăvară nouă de Emil Dorian, citate ilustrativ de autor: „Copii, de-aici, de pretutindeni/Veniți alăturea de noi/ Să-ntindem jocul nou și cântul/ Cât e de lung și lat pământul,/ Acum când nu mai e război/ Și din ruini fumegătoare,/ Surâde viața-nvingătoare!”? Sau dacă, pe lângă povestiri inepte cu eroi inepți, angajați în lupte politice imposibil de înțeles în copilărie, ești îndemnat să citești Hidrocentrala, poezia publicată de Ștefan Tita în revista pentru copii Licurici, în care dai de următoarele versuri: „Și-acum regiunea toată/ Capătă o nouă față:/ Planul Electrificării/ Prinde suflet, prinde viață./ (…) Și va râde toată casa/ Când ne-am strânge mari și mici/ Că viața lumina-o/ Lampa marelui ILICI!”?

Cristian Iscrulescu, „Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii și tineret din perioada stalinistă 1948-1953”, Editura Vremea, 2025