Actriță și inițiatoare de proiecte culturale, absolventă a Facultății de Teatru din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Denisse Moise este una dintre vocile puternice ale generației ei. Cu un traseu interesant, Denisse Moise a studiat întâi arhitectura în Marea Britanie și apoi s-a întors la teatru. A făcut parte din trupa Teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea și a colaborat cu Reactor Cluj, iar în prezent este actriță la Teatrul de Vest din Reșița. Inițiatoare și coordonatoare a revistei Vestul Dramatic, Denisse Moise este interesată de teatrul contemporan, de experimentul artistic și de proiectele care aduc arta mai aproape de comunitate. Dintre rolurile importante în care poate fi văzută în această stagiune, amintim „Oameni, locuri și lucruri” de Duncan Mcmillan, regia Horia Suru, la Teatrul de Vest Reșița; „Noroc să ai” de Cosmin Stănilă, regia Adina Lazăr, la Teatrul Masca; „Haita”, de Jordi Casanovas, producție a Asociației Țais. Despre teatru, viață, drumuri și sens, am stat de vorba la o cafea într-o după-amiază târzie de toamnă.
Sunt nenumărate proiectele în care ești implicată, ești aproape ubicuă, străbați țara de la Reșița la Arad și de la Arad la București, coordonezi o revistă de teatru, faci totul cu pasiune. Toamna asta a fost marcată de premiera spectacolului „Haita” și cu el aș vrea să începem dialogul de azi. Povestea are la bază un caz real care a provocat o dezbatere uriașă în Spania…
Da, spectacolul se bazează pe cazul „La Manada”, din 2016, petrecut la Pamplona, în care cinci bărbați au agresat sexual o tânără. Numele vine de la grupul lor de WhatsApp. Textul „Haita” vorbește despre ce înseamnă consimțământul, despre felul în care este ascultată sau pusă la îndoială o femeie și despre vinovăția care ajunge, nedrept, să fie proiectată asupra victimei.
Ce te-a atins pe tine cel mai mult în povestea asta?
Cred că sentimentul de vinovăție. Faptul că ajungi să te întrebi dacă nu cumva ai provocat tu ceva, dacă nu trebuia să spui altceva, să reacționezi altfel, să spui „nu” mai răspicat. Am trăit și eu forme de abuz și mi-am dat seama, inclusiv lucrând la spectacol, cât de adânc pot rămâne în tine asemenea experiențe. Nu cred că am vreo prietenă care să nu fi trecut, într-un fel sau altul, printr-o încălcare a intimității personale.
Crezi că în România se vorbește suficient despre aceste lucruri? Sau tocmai ăsta e motivul pentru care ai vrut să te implici în acest proiect?
Discuțiile au început, dar cred că suntem departe de a le fi dus până la capăt. În Spania, cazul a provocat schimbări inclusiv la nivel legislativ. La noi încă trebuie să vorbim despre consimțământ, despre reflexul de a judeca femeile și despre ideea că victima ar fi, într-un fel, vinovată. Și nu cred că problema există numai în medii considerate conservatoare. Inclusiv în lumea artistică întâlnim asemenea mentalități.
Aș zice să ne întoarcem puțin în timp, pentru că traseul tău în teatru e mai puțin obișnuit… Ai studiat arhitectura în Anglia și abia apoi ai ales actoria. De ce ai ocolit atât de mult un vis pe care mi-ai povestit că îl aveai din copilărie?
Din lipsă de curaj. Da, cred că dintotdeauna mi-am dorit să fiu actriță. Mă uitam la filme și analizam cum joacă actorii… Dar am urmat, aproape mecanic, un traseu care părea mai sigur: matematică, olimpiade, profil real. În liceu, când a trebuit să aleg, arhitectura mi s-a părut o combinație între știință și artă. Și mai auzisem că la actorie trebuie să știi să cânți, iar eu aveam o teamă enormă de cântat. Mi-am spus că n-am nicio șansă. Și mi-am luat gândul…
De ce n-ai mers la Arhitectură în România? De ce ai vrut să pleci din România?
Aveam o dorință foarte mare de aventură, voiam să experimentez. Și mai e ceva! Ceva mult mai important! Simțeam că nu aparțin locului în care trăiam. Bucureștiul copilăriei mele era foarte gri. Aveam mereu senzația că sunt privită, analizată, judecată. Iar eu am avut perioada mea de rebelă… Mă îmbrăcam excentric, am fost și rockeriță, aveam ținte și zgardă la gât, eram foarte colorată, cu haine largi… În Anglia, paradoxal, deși eram străină, m-am simțit mult mai acceptată.
Povestește-mi despre viața ta acolo?
Am studiat arhitectura la Birmingham, într-o variantă mai conceptuală, în cadrul unei universități de arte. Eram înconjurată de oameni care semănau cu mine și, pentru prima dată, nu mă mai simțeam judecată. Ca să mă întrețin, lucram într-un bar de jazz. Aveam seri minunate, concerte, petreceri și nopți în care, după ce închideam ușile, continuam să stăm împreună până dimineața. Era o libertate extraordinară. Dar libertatea aceea venea la pachet cu o uriașă lipsă de sens. Eram profund nefericită!
Și visul de a fi actriță nu dispăruse…
Deloc. Adormeam imaginându-mi că sunt actriță. Mi se părea însă că e doar un vis pe care îl ai ca să adormi frumos, nu ceva ce poți transforma în viața ta. Aveam nevoie de un scop…
De ceva care să te ardă?
Exact! Aveam nevoie de ceva care să mă ardă.
Și când ai înțeles că, de fapt, sensul era teatrul?
Terminasem licența în arhitectură și planul era să fac și masteratul. M-am întors în București pentru o perioadă scurtă și m-am întâlnit întâmplător cu un amic de la niște cursuri de actorie. Am mers să văd ce făceau acolo și am ajuns să particip, ca figurantă, la un spectacol de licență. Trebuia doar să intru pe scenă pentru câteva zeci de secunde. Dar m-am simțit atât de vie, încât am știut: asta este viața pe care vreau să o trăiesc!
Ce se întâmplase în acele câteva zeci de secunde?
Mă rupsesem de viața mea. Când ești pe scenă, nu mai ai voie să te gândești la problemele tale. Ești acolo, în prezent, într-o altă dimensiune. Pentru mine scena este ca un drog, un tip de adrenalină pe care nu o pot compara cu nimic.
Și ai dat admitere la actorie aproape dintr-un impuls…
Da. Într-o seară, la o bere, am zis: „Dar dacă aș încerca?”. M-am dus la admitere la Cluj aproape nepregătită, mai mult ca să văd cum este. Nu știam tot repertoriul. La una dintre probe am ales „Scrisoarea III”, pe care o știam din școală. M-au oprit după câteva versuri și mi-au dat alte situații de joc. În atelierele de pregătire descoperisem deja lucruri în mine despre care nu știam că există. Și asta mi se părea absolut fascinant… Până la urmă am intrat. Proful Miklós Bács mi-a spus ceva de genul: „Nu te-am luat că ești bună, te-am luat că ești nebună”…
Și te recunoști în această „nebunie”?
Da. Mă întreb de multe ori unde se termină curajul și unde începe inconștiența. Curajul înseamnă să știi la ce te înhami și să alegi, totuși, să mergi înainte. Inconștiența înseamnă să te arunci cu capul înainte. În mine cred că sunt amândouă…
Te-ai întrebat vreodată de ce ai nevoie atât de mult de teatru?
Mă întreb tot timpul. Poate pentru că prin teatru poți spune lucruri pe care în viața de zi cu zi nu ai puterea să le rostești. Poți lua o bucățică din durerea ta și o poți pune într-un personaj. În viața de zi cu zi porți adesea o mască pentru a face față. Pe scenă, paradoxal, nu poți purta masca aia: impostura și lipsa de autenticitate se văd. Ești dezgolit, ești sub lupă. Nu ai voie să nu fii sincer cu tine și cu ceilalți!
Asta înseamnă, pentru tine, teatru bun?
Teatrul bun este acela în care te redescoperi. Nu contează dacă e teatru documentar, clasic sau dans. În primul rând, să nu te uiți la ceas! Ca actriță, îmi este tot mai greu să privesc un spectacol doar ca spectator: uneori mă surprind analizând tehnic jocul cuiva și ies din poveste. Dar există spectacole care te ating fizic, visceral, chiar dacă știi foarte bine că totul este o convenție. Acolo se întâmplă magia.
Ai vorbit mult despre căutarea sensului. Îți amintești când au început întrebările acestea?
Cred că eram foarte mică, aveam vreo șase ani. Mă uitam pe fereastra dormitorului, la blocurile din față, și mă întrebam de ce există… existența. Sună caraghios, dar îmi amintesc perfect senzația aceea: că viața și universul sunt mai mult decât ceea ce vezi în momentul respectiv. Întrebarea nu m-a părăsit niciodată.
În căutarea asta intră și credința?
Foarte mult. Mă gândesc mereu ce este Dumnezeu, unde este, dacă este în noi, dacă este în biserică. Când simt că pierd sensul, am impresia că îl pierd și pe Dumnezeu. Uneori, când îmi este greu, spun Tatăl nostru și mă liniștesc. Nu știu dacă e credință, dacă e efectul cuvintelor sau altceva. Dar mă întreb de ce funcționează. Cred că Dumnezeu este, într-un fel, și în noi!
Iar scena poate fi o experiență spirituală?
Pentru mine, da. Pe scenă timpul se dilată, trăiești altfel. Uneori ești atât de ancorat în situația personajului, încât ai senzația că te dedublezi. Nu înseamnă că îți pierzi controlul, ci că te afli pe o linie foarte fină între două realități. Nu știu dacă e o revelație spirituală sau doar o experiență care seamănă. Dar simt că acolo este ceva.
Ai vorbit despre spectacolul „Oameni, locuri și lucruri” ca despre o experiență care ți-a schimbat viața. Vorbim despre o explorare intensă și viscerală a dependenței de droguri și alcool, a sănătății mintale și a luptei de recuperare a unei actrițe într-o clinică de dezintoxicare. Să dezvoltăm puțin de ce această întâlnire artistică a fost atât de importantă pentru tine?
E vorba de acest personaj, pe Emma o iubesc și o înțeleg profund. Au existat replici pe care le-am întors pe toate părțile zile întregi, încercând să descopăr de ce spune un anumit lucru într-un anumit moment. Nu am trăit tot ce a trăit ea, dar am putut să mă conectez cu experiențe ale unor oameni apropiați. Și am cunoscut de aproape, prin voluntariat, realitatea dependenței și suferința pe care o poate produce.
Ce te interesează în poveștile oamenilor care trec prin asemenea experiențe?
Faptul că sunt adesea stigmatizați. Persoanele dependente sunt judecate, femeile, agresate sunt judecate. Cred că lipsa de empatie este una dintre marile probleme ale lumii. Ne grăbim să tragem concluzii, fără să ne întrebăm prin ce a trecut omul din fața noastră și de ce a ajuns într-un anumit punct. Teatrul ne poate ajuta să facem exact exercițiul acesta.
Personajele rămân cu tine și după repetiții?
Da, și nu știu cât e de sănătos. La „Oameni, locuri și lucruri” am avut norocul unei întâlniri extraordinare cu regizorul Horia Suru, care a creat un spațiu de lucru în care m-am simțit în siguranță să explorez. Îmi oferea libertate, dar mă și ghida. Plecam de la repetiții cu o întrebare la care trebuia să mă gândesc până a doua zi și numai la asta mă gândeam. Îmi intrau personajul și situațiile lui în vise, în toate gesturile zilei. Nu știu încă să trasez linia între muncă și restul vieții…
Și care este prețul acestei intensități?
Uneori, familia. De ceva timp îi înțeleg tot mai bine importanța și nu mi se pare corect ca pasiunea mea pentru teatru să ia din timpul și energia pe care ar trebui să le ofer celor dragi. Nu am găsit încă echilibrul. Știu doar că atunci când vine vorba de teatru pot duce foarte mult, mai mult decât credeam…
Joci, scrii proiecte, desfășori o muncă intensă la Festivalul Internațional New Wave de la Reșița, ești coordonatoarea revistei „Vestul dramatic”… De unde setea asta permanentă?
Da, așa o resimt și eu, ca pe o sete. În perioada în care am stat în concediul de maternitate am privit mult teatru de pe margine, am lucrat la revistă, la proiecte și simțeam permanent că am ceva de spus. Încă mai caut, prin personaje, ce anume vreau să spun… Iar proiectele și revista au venit în primul rând din dorința de a apropia oamenii de teatru. Chiar cred că teatrul poate face lumea mai bună. Pentru că este unul dintre puținele locuri în care ne întâlnim fără ecrane și fără filtre. Ne experimentăm umanitatea împreună, într-o sală. Poate că nu voi găsi niciodată răspunsul definitiv la întrebarea „De ce facem teatru?”, dar cred că e sănătos pentru un artist să se întoarcă mereu la această întrebare.
Au existat multe perindări în viața ta, de la București la Birmingham… Acum te-ai oprit la Reșița. Nu pot să nu te întreb ce loc a ajuns să ocupe Reșița în viața ta?
Uneori mi-e dor de aglomerație, fiindcă am crescut în ea. Dar Reșița îmi dă o formă de liniște. Îmi amintesc prima perioadă petrecută acolo: într-o seară când m-am dus acolo prima dată, mă uitam la funicular și brusc am avut un sentiment puternic că aș putea să-mi găsesc locul… Într-o comunitate mai mică simți poate mai direct că ceea ce faci contează. Și natura din jurul orașului este superbă.
Alege un loc din Reșița pe care-l iubești!
Am în minte o imagine cu Reșița văzută de sus, de pe deal, pe o pajiște, cu familia, ca un cadru de film… Absolut minunat!
Dacă ar fi să spui cine ești dincolo de meserie, ce ai răspunde?
Mă gândesc uneori la pescărușul Ninei, din Cehov, și mă întreb dacă nu sunt și eu un pescăruș, prin alegerile mele și prin lupta pe care o duc. Dar mai am o imagine. Tata îi spunea mereu mamei că e ca o salcie: își lasă crengile în jos și greutățile alunecă de pe ea. Cred că asta încerc și eu să învăț. Să nu rămân rigidă sub greutăți, ci să le las să treacă.
Lasă un răspuns