Călătorim de regulă în aceleași ținuturi, poate datorită proximității, obișnuinței sau dintr-o nemărturisită nevoie de siguranță culturală. M-am gândit de câte ori am fost în Italia, în Franța sau în Grecia sau prin țările învecinate, deși cel mai mult mi-aș fi dorit să văd Buenos Aires și Petersburg; am ajuns, e drept, și în Egipt, însă niciodată în zona nordică a Europei, pată albă, necartografiată pe geografia hărții mele mentale. Mare mi-a fost bucuria să aflu că am fost acceptată la o rezidență literară la Rauma, Finlanda pentru decembrie 2025.
Aur verde, larghețe, focul vulpii
Finlanda e un ținut de o mare tinerețe geografică: a răsărit din ape cu zece mii de ani în urmă, când scoarța terestră s-a ridicat, în urma topirii uriașelor banchize de gheață ale ultimei Ere Glaciare. Ce nu știam este că pământul finlandez continuă să se înalțe și azi, ca și Suedia, anual, ajungând până la un metru la o sută de ani. O țară care se dezvăluie într-un melanj de paradoxuri dintre firesc și sobru, nemărginit și intim, contemporan și anistoric.
Cum priveam din autocar pădurile în care se zăreau ici-colo mici case răzlețe de lemn, vopsite în culorii vii, roșu, ruginiu, uneori alb, mi-a venit pe buze un termen învățat demult, în școală, despre care nici nu bănuiam că mi-l amintesc și că îl mai port în pântecul memoriei. L-am rostit încet, emoționată, fără măcar să îmi dau seama de ce. Taiga. Părea familiar, dar n-avea cum, pesemne crâmpeie din filme se insinuaseră în rețelele mele neuronale, ca și când ar fi fost amintiri personale. Déja-vu. Tarkovski. Poate Nikita Mihalkov? Le recunoșteam, deși nu le văzusem nemijlocit niciodată. Nesfârșitele păduri boreale.
Formate din conifere, brazi, pini, molizi, acoperind mare parte a Americii de Nord, Canadei, Scandinaviei și Rusiei, în pădurile boreale finlandeze predomină pinul sălbatic și sunt și mulți mesteceni mlădioși, argintii. E un peisaj de un verde tăios, adânc, de o familiară stranietate, cu soarele jos pe cer iarna, de parcă ar fi înmărmurit la ceasul dimineții, în timp ce urca opintindu-se pe cer. Bolovani mari de granit la tot pasul. Pâlcuri de mesteceni. Dumbrăvi. O dantelă labirintică de lacuri, numărul lor depășind o sută de mii.
Finlanda n-are vestigii antice, are însă vestigii anistorice ce izvorăsc din însăși natura ei. O țară tânără cu mitologie veche, care a dat lumii Kalevala, marele epos finlandez. Una din cele mai împădurite țări din lume – peste 70 la sută din suprafața ei; locuitorii au numit pădurile: „aur verde”, pentru că industria forestieră este vitală și temelia lor de existență – doar șase la sută este pământ cultivabil, restul sunt ape și ținut mlăștinos. Aici orașele, puține și aflate la distanță unele de altele, sunt o izbândă a omului cu firea, casele, fiecare în parte, o victorie, însă una lipsită de orgolii.
Cum o treime a teritoriului finlandez se situează dincolo de Cercul Polar, populația s-a concentrat preponderent în sud. Un teritoriu cât România și Ungaria la un loc, cu doar cinci milioane de locuitori. Din asta rezultă o indescriptibilă larghețe. O intimitate a nesfârșirii, un raport personalizat, bazat pe încredere, cu vastitatea.
O româncă stabilită în Rauma îmi povestea cum căuta, când venise în urmă cu mulți ani, un supermarket… „Luați-o pe acolo!”, i-au spus, „și m-am trezit în pădure”, povestea, „m-am speriat, nu era nici țipenie de om, nu știam dacă să mă întorc, când am zărit o fetiță cu ghiozdan, mergând cu pas agale spre casă, m-am relaxat, mi-am văzut de drum și, după ceva timp, am zărit și magazinul.” Pădurea ca mediu.
Din numărul redus al locuitorilor rezultă și altceva: în jur totul tace. Și tăcerea tace. În orașe, nu vezi oameni diminețile zorind să ajungă la lucru, nici cohorte de bătrâni cu cărucioare luând cu asalt transportul în comun; de fapt, abia dacă zărești pe cineva pe străzi. „Unde e lumea?” m-am întrebat uimită când am ajuns în orașul Pori la orele dimineții, pustiu și la amiază (dar clădirea universității era plină de studenți), și aveam să experimentez asta și în orașul Turku, vechea capitală. Poetul irlandez Lawrence O’Dwyer, aflat și el în rezidență la RaumArs, îmi relatează același lucru, cum s-a întrebat și el: „Where’s everybody?” ajuns la Helsinki la orele dimineții. Spre seară viața se mai animă.
Finlandezii se simt confortabil să nu vorbească. Tăcerile nu devin niciodată stânjenitoare, dimpotrivă, să rămâi tăcut după ce celălalt spune ceva e semn că reflectezi la cele auzite. Am revăzut de curând „Fallen Leaves” de Aki Kaurismäki, regizorul finlandez, un mare maestru al nerostirilor în cinematografie, care surprinde în mod teatral totul și redă atât de multă emoție prin ceea ce nu se spune, doar prin tăceri și expresii.
Dacă în orașe e straniu să vezi doar ici-colo oameni, în sânul naturii tăcerea e vie. Visul oricărui finlandez, mi se spune, este să aibă o cabană a lui (numită mökki), pe malul unei ape, lac sau mare. De multe ori, cabanele de lemn nu au nici apă curentă, nici electricitate, dar au întotdeauna o saună.
În nopțile limpezi se poate vedea aurora boreală, sugestiv numite luminile nordului în engleză: raze, spirale, falduri de lumină sau val dansator pe cer, efect astronomic produs de particule solare care se ciocnesc cu molecule din atmosfera Pământului într-un proces numit „excitație”, în care faldurile mișcătoare de lumină sunt cauzate de liniile de forță ale câmpului magnetic al pământului. Finlandezii au numit aurora boreală „focul vulpii”. Dacă în legendele central-europene erau vânați cerbul sau o căprioară, în folclorul finlandez, animalul râvnit era tulikettu sau tulikko, o vulpe uriașă pe care, dacă vânătorul reușea vreodată să o prindă, obținea puteri șamanice și devenea bogat și faimos. Tradiția spune că atunci când mitica vulpe arctică gonește prin zăpadă în ținutul Laponiei, aceasta aleargă atât de repede, încât coada ei atinge munții, făcându-i să scânteieze și focul să se împrăștie în ceruri.
N-am ajuns în Laponia de unde se vede cel mai bine aurora boreală, rezidența mea se afla aproape de vechea capitală finlandeză, Turku, dar mi-am propus să o văd cu prima ocazie.
Contraste hiperboreene. Iernile, noaptea este adâncă și lungă, la nouă dimineața e încă întuneric, apoi soarele nu urcă pe cer, rămâne foarte jos de unde apune; în nord nici nu răsare câteva săptămâni. La început, mi-a fost greu să mă trezesc, apoi am înțeles de ce sunt atâtea săli de fitness într-o localitate relativ mică: în lipsa luminii, efortul fizic te dinamizează. Luminozitatea este atât de scăzută pe timpul iernii, încât în orașe cei mai mulți oamenii poartă peste haine veste cu benzi reflectorizante, pentru a evita posibilele accidente.
Vara, în schimb, finlandezii au parte de soarele de la miezul nopții, existent și în Islanda, Norvegia, Suedia, Groenlanda, Rusia. Vreme de două luni, din iunie până în august, nopțile sunt albe. Soarele nu mai apune deloc. Sunt nopți nenoptite. Lumina zilei diferă de lumina sorelui de la miezul nopții doar prin intensitate, fiind mai roșiatică, rhododaktylos, un soare cu degete trandafirii, ca la Homer.
„Să fim finlandezi!” – Finlanditatea
Dintre țările Europei, finlandeza, limbă fino-ugrică, se înrudește cu maghiara, deși cuvinte comune abia dacă sunt; ce le este comun este structura aglutinantă a limbii, lipsa genului, accentul care cade invariabil pe prima silabă. Este înrudită și cu estona și se și înțeleg întrucâtva între ei. Cercetările genetice de natură mai recentă arată însă că finlandezii se înrudesc mai mult cu popoarele țărilor baltice, doar 25% fiind asiatic.
Popor obișnuit cu vicisitudinile naturii, a cărui credință a fost șamanică, finlandezii s-au creștinat târziu, în secolul al XIII-lea, cu forța. Țara s-a aflat începând din 1216 sub stăpânire suedeză, care a început ca o expediție religioasă, de creștinare/ catolicizare a populației finice, apoi s-au creat legături juridice și încet Finlanda a fost încorporată regatului Suediei. I se spunea Osterland (Țara de Est). Stăpânirea suedeză a durat șase sute de ani, până când Rusia se extinde și cucerește în 1808 teritoriul finlandez și îl transformă în Marele Ducat Autonom al Finlandei. Imperiul țarist nu își dorea ca finlandezii să fie puternici, urmărea să slăbească puterea și influența suedeză, însă finlandezii câștigă o identitate culturală. Treptat, în politica imperiului survin schimbări, țarul Nicolae II (1894-1917) introduce o politică de intensă rusificare și, temându-se să nu fie anexați, finlandezii luptă pentru idealul finlandității. „Nu mai suntem suedezi, nu vrem să devenim ruși, prin urmare, lăsați-ne să fim finlandezi”, scria poetul și jurnalistul Adolf Ivar Arwidson, considerat precursorul ideii unei Finlande independente. Țara își câștigă Independența la 6 decembrie 1917 și este recunoscută în 1918.
În marele Ducat, limba oficială era suedeza – în școli, în ziare, între ei, mulți cărturari finlandezi vorbeau suedeza. Primii reprezentanți ai finlandității (finnishness) sunt finlandezi suedofoni: scriu și exaltă ideea unei limbi finlandeze în… suedeză. Akseli Gallen-Kallela, unul din cei mai cunoscuți pictori ai Finlandei, a crescut într-o familie finlandeză de expresie suedofonă. Născut ca Axel Waldemar Gallen, și-a modificat numele, în Akseli Gallen-Kallela, ca semn al finlandității sale și a devenit faimos mai ales pentru ilustrarea Kalevalei.
Finlandezii au fost o vreme catolici, iar când regele suedez Gustav Vassa a adoptat protestantismul, au devenit luterani. Azi 86% sunt luterani, 1% ortodocși.
În formarea identității naționale, un pas important l-a jucat cultivarea limbii. Suedeza era considerată mai potrivită să exprime diferite nuanțe, finlandeza devenind limbă oficială abia în 1863, când se introduce și în învățământ. Azi, țara are două limbi oficiale, finlandeza și suedeza vorbită de doar unu la sută din locuitori. Toată lumea le învață pe ambele în școli.
Arta, alături de cultivarea limbii, a jucat un rol important în definirea specificului finlandez și a unei identități naționale. Arhitectura stilului 1900, Jugendstil a fost adoptată cu elan ca o arhitectură națională, stilul fiind numit de finlandezi stil romantic-național, iar înainte i se spunea și „stilul Kalevala”.
O reverență hrănitoare
În afara marilor orașe vezi la tot pasul case de lemn neîmprejmuite de garduri, într-un soi de reverență față de natura care primește omul. Pădurile au ceva grandios, profund smeritor, un cumul de timp, o sălbăticie preistorică, cu mari bolovani de granit rămași din perioada glaciară.
Natura nu este percepută în Finlanda ca fiind ceva separat și aflat „în afară”, dimpotrivă, este parte a unui peisaj dătător de putere, o resursă interioară accesibilă. Pe asta se bazează și o formă de terapie. Cei de la Green Care folosesc natura ca pe o resursă, împreună cu animalele, în cele două programe Green Care (în finalndeză Luontohoiva) care este lucrul outdoor cu grupuri vulnerabile (vârstnici, emigranți, persoane cu dizabilități fizice sau mentale) și Green Empowerment (Luotonvoima), care urmărește creșterea calității vieții și a stării de bine în și prin natură, ca parte a serviciilor sociale, îmi explică Miika Viitanen, lucrător social în Rauma; Miika lucrează cu adolescenți, care au fie probleme de adaptare, fie de a își găsi de lucru sau chiar de anxietate sau panică. „Oamenii se deschid mai ușor în pădurea care egalizează și reduce frontiere, fiind eficientă mai ales în terapia individuală, dar și în dinamica de grup, unde sporește încrederea”, adaugă. Pădurea ca resursă!
Relația de organicitate cu mediul se exprimă și în design, gândit ca o continuare a naturii. În arhitectură, neo-funcționalistul Alvar Aalto, marele arhitect al Finlandei care a studiat la Bauhaus, adaptează specificul locului într-o armonioasă coexistență cu natura. Oțelului preferă lemnul, betonului cărămida. Această aplecare spre eficiență și ingeniozitate exista și înaintea lui. Alvar Aalto a concentrat și filtrat o experiență de a fi într-un stil arhitectural, n-a inventat-o. Am înțeles asta când am vizitat Poori (Björnbog în suedeză) o casă tradițională din anii 1920, tipică pentru o familie cu doi copii, care avea câteva „inovații”: scaunul banal de cameră cu spetează lungă, mobilă, întoarsă pe orizontală devenea masă de călcat. Fotoliul de lângă fereastra din bucătărie, despre care crezusem că va fi fost al vreunui bunic, și poate chiar fusese, în timpul zilei, se desfăcea și devenea pătuț pentru un bebeluș sau un copil mai mititel, iar patul din camera copiilor, dacă trăgeai de partea de jos, devenea pat dublu. Că acest tip de eficiență nu ținea neapărat de nivelul de bunăstare sau sărăcie o demonstrează cu prisosință Casa Marela din Rauma, o casă splendidă cu nenumărate camere după tipicul vremii, salon, fumoar, birou, sală de mese etc., azi muzeu, care a fost inițial a unui proprietar de corăbii, unde mobila (reconstruită după poze, căci cea originală a fost confiscată), mai precis paturile se micșorau ca să ocupe mai puțin loc ziua, într-un spațiu altminteri larg, și se trăgeau la mărimea normală seara.
Natura se reflectă și în conceptul prestigiosului festival internațional al scriitorilor de la Lahti (Lahti International Writers’ Reunion – LIWRE) organizat la fiecare doi, începând din 1963 tot în… aer liber, în perioada nopților albe, și nu într-o sală. Natura-cadru!
La festival au participat înainte vreme și poeți, prozatori și critici români, ca după 1989 să participe A. Brezianu, în 1983, și Mircea Dinescu în 1993, apoi nimeni de la noi.
Sauna, sisu
Sauna – un loc ritualic de întâlnire și interacțiune socială. Sunt peste două milioane în Finlanda, casele, blocurile își au aproape toate propria saună, dar oamenii preferă să meargă în cele publice, să socializeze. Sauna is sacred, mi se spune. Cândva cel mai igienic loc al casei, spațiu al riturilor de trecere, de purificare dar și vindecare, sauna era locul în care nășteau pe vremuri femeile. Am cunoscut anul trecut o traducătoare din estonă la Casa Traducătorilor din Balatonfüred, cu care am avut plăcerea să înot diminețile, care mi-a relatat că și bunica ei născuse tot în saună, ca și străbunica ei.
Să fii invitat să faci saună este semn de mare prețuire și prietenie. Sunt invitată împreună cu colegul meu de rezidență, Lawrence, și pot să aleg să mergem la 20 de kilometri, pe malul unui lac, sau pe malul mării; evident, aleg marea. Afară sunt minus șapte grade, dar ies și eu și mă cufund ca și ei, în apa mării, efectul este cel al unei bombe cu dopamină, nu mă pot opri din zâmbit. Și bucuria isprăvii, și nu mă îmbolnăvesc. E drept că sauna aici, aduce cu o baie aburi, nu e căldură uscată, cum ne-am obișnuit. Aburul apei permanent aruncate peste cărbuni aproape că opărește. Iar aici intervine un concept finlandez, aplicabil și în alte domenii ale vieții: sisu. Supraefortul. Dacă nu mai poți, mai adaugă un pic de efort (dacă e prea cald în saună, mai toarnă apă, ca să fie și mai fierbinte aerul). Un soi de exersare a anduranței. Caut definiția conceptului de sisu: „the ability to stick to something in face of hardship, while remain calm and stoic”. Capacitatea de a continua ceva pe timp de vicisitudine, rămânând calm și stoic.
Sisu a stat la baza succesului armatei finlandeze în 1940, când URSS a invadat Finlanda și a avut loc așa-numitul Război de iarnă; granița finlandeză era la doar 30 km de (pe atunci) Leningrad (Petersburg) și, pentru a-și asigura o zonă mai mare, Rusia sovietică atacă țara vecină. Deși numeric erau o treime din armata sovietică, trupele finlandeze au repurtat multă vreme victorii, datorită rezilienței și tacticii de luptă (aveau trupe de soldați cu schiuri care atacau în stil guerilla în frigul de minus 20 de grade), crescându-le popularitatea în lume. Natura-aliat!
Onoare, onestitate, mulțumire
Finlandezii apreciază mult onestitatea, Finlanda fiind printre ultimele trei țări din lume în ce privește corupția politică, asta spune, cred, multe. Welfare, nimeni nu trăiește în stradă, conceptul de „homeless” practic, nu există. Probabil un factor de seamă a fost etica protestantă, care propovăduiește corectitudinea și modestia; oamenii nu exhibă cu orice preț eleganța sau bogăția. Casele nu au mereu perdele.
O altă valoare declarată este încrederea. La muzee, în teatre, nu există garderobieră (în capitală, e drept, sunt lockere), la sălile de fitness, la bazin lumea se descalță obligatoriu, lăsând încălțămintea la intrare. Când vedeam câte o femeie că își lua cizmele cu ea, știam că e străină.
Un finlandez construiește o casă și o saună lângă ea, doi finlandezi pun bazele unei biblioteci, trei finlandezi redactează o gazetă, patru întemeiază o cooperativă, iar cinci finlandezi întemeiază o țară, spune o zicală scandinavă.
Rauma
Oraș portuar pe malul Golfului Botnic, braț al Mării Baltice, Rauma unde am fost, este o așezare fondată în 1442, cea mai bine conservată așezare tradițională din tot ținutul scandinav; să tot fie vreo șase sute de case de lemn. Azi e site Unesco, vara forfota turiștilor e mare, dar iarna orașul e pustiu, calm, liniștit. În urma neîncetatei înălțări a pământului, marea s-a retras cu un kilometru jumătate față de vechiul port.
Cândva, așezarea a fost vestită pentru dantela făcută aici de localnice. Se ține și azi, vara, săptămâna dantelei. Bărbații erau marinari sau se îndeletniceau cu pescuitul. Azi, are un mare port maritim și un important șantier naval.
În orașul vechi, la ferestre, vezi puzderie de statuete – un fel de a comunica cu trecătorii. În urmă cu un secol, când soțul nu era acasă, în fereastră era așezat un câine de porțelan privind afară, semn că stăpânul e plecat în larg, să nu se ostenească nimeni să-l caute, iar când se întorcea, câinele era întors cu fața spre interior.
La intrarea unei case vechi, văd o ușă în formă de barcă.
Rezidența mea literară a fost într-o veche casă, complet renovată de Primăria orașului Rauma, imersată într-o tăcere placentară, hrănitoare, neverosimilă, și aflată între biblioteca orășenească, teatrul orășenesc și școala nou construită, la câțiva pași de apa care trece pe aici, apoi se varsă în mare. În cealaltă jumătate a casei, s-a amenajat o galerie de artă – a fost visul Hannelei Kolsio, istoric de artă și director executiv la RaumArs, și mult timp curator la Muzeul Satakunta din Pori. În fiecare dimineață priveam oamenii cum vin la bibliotecă, ca și când chiar pulsul orașului ar fi bătut acolo. Erau de toate vârstele, tineri, copii, adolescenți, pensionari, singuri, în cuplu, cu copii.
La un vernisaj de la RaumArs îl cunosc pe Hannu Raevuori, tot coach și membru în consiliul asociației care mă găzduiește, ca și Miika. Hannu îmi povestește că a fost în România, la Sfântu-Gheorghe în vara lui 1989, la invitația graficianului Baász Imre, pe care îl cunoscuse la Helsinki în 1988. Baász devenise faimos în Finlanda pentru ilustrația grafică la edițiile maghiare ale Kalevalei, cea de la Editura Kriterion, din România, apărută în 1972, și cea budapestană, de la Helikon, din 1975. Personal, nu îl cunoscusem pe grafician, dar era faimos printre artiștii plastici ardeleni; îl înconjura același nimb de faimă și admirație de care se bucurau toți artiștii în epoca sumbră a socialismului agonizant al anilor 1980. Hannu îmi povestește cum Baász îi dăduse în mare taină o scrisoare pentru cineva din Budapesta, iar în tren, la granița cu Ungaria, vameșii români i-au spus sec: dacă nu ne dați scrisoarea, nu ieșiți din țară. I-a plăcut mult Brașovul. Mă uimește faptul că cineva dintr-un loc atât de depărtat a ajuns într-un loc atât de apropiat mie (mi-am petrecut des verile lângă Brașov, la bunici), cât, mai ales, că fusese în țară înainte de ‘89. Ante quem. Oare de câte ori ne intersectăm, fără știm?
Pori
„Teatrele sunt la fel de folositoare ca școlile și la fel de necesare ca sauna” – scria în revista Satakunta din Pori, pe la 1874. Aici s-a creat, în 1872, primul teatrul profesionist de limbă finlandeză, într-o perioadă când dezbaterile privitoare la limba teatrului, dacă să fie suedeză sau finlandeză, nu ajunseseră la un punct de vedere unitar. Tot aici se construiește și prima clădire de teatru, în stil neo-renascentist, până azi cea mai frumoasă din Finlanda; are două săli, una de 304 locuri, cealaltă de 110. S-a înființat la Pori pentru „a testa” cum merge, ca teatru de proiect, menit să găzduiască trupe ambulante. La vremea respectivă, orașul număra doar nouă mii de locuitori, și totuși teatrul s-a dovedit curând neîncăpător. Teatrul funcționează și azi, cu patru spectacole pe săptămână, două matineuri și două spectacole de seară în weekend (actorii își au propria saună, în clădirea cu care teatrul s-a întregit în 1974, saună pe care secretarul literar mi-a arătat-o, cu ocazia turului ghidat privat).
Pori are și o universitate și tot aici se află singurul mausoleu din Finlanda, pictat de pictorul Gallen-Kallela.
Helsinki, fiica Mării Baltice
În capitală e aer de sărbătoare, în ajun de Crăciun. Piața Senatului miroase a vin fiert, e forfotă, muzică, în împrejurimile portului, cafenelele sunt înțesate de lume. Între blocuri văd brazi împodobiți cu globuri și lumini. Catedrala Uspenksy se profilează în vârful dealului cu teracota de roșu aprins.
Fondat în 1550 de către regele Suediei Gustav Vassa, Helsinki, care a purtat până după al Doilea Război Mondial numele de Helsingfors, a fost un mic târg nesemnificativ până în anul 1812 când devine capitală, la decizia rușilor.
Centrul are o larghețe imperială și grandoare petersburgheze și, nu întâmplător, a fost gândit de arhitectul Carl Gustav Engel în stil neoclasic, Empire, menit să sublinieze prin grandoare, puterea; dacă te îndepărtezi de centru, descoperi cartiere în stil Jugenstil, vaste, calme, reprezentative. Nimic n-a fost aici construit la întâmplare ori în pripă, peste tot sunt spații verzi, parcuri. Deși mare, Helsinki e un oraș adunat, toate sunt în proximitate, gara chiar în centru, muzeul Atenenum vizazi, de cealaltă parte a pieței e Teatrul Național, puțin mai departe Oodi, Parlamentul.
Mă văd la o cafea cu poeta Emilia Ivancu, profesoară la catedra de română a Universității din Helsinki. Îmi povestește de iarna de acum doi ani, când a ajuns aici, erau minus 20 de grade, când vorbim sunt doar minus trei, dar proximitatea mării face ca vremea să pară mai rece, ne încălzim la un cappuccino și o tartă cu afine, povestim…
Sunt nenumărate clădiri frumoase în Helsinki, cum ar Clădirea Societății Finlandeze pentru Literatură, însă două m-au impresionat în mod aparte: Gara și Oodi.
Gara centrală din Helsinki este una din cele mai cunoscute clădiri ale Finlandei, printre cele mai frumoase zece gări din lume, o adevărată bijuterie Art Nouveau. Construită din granit local, este faimoasă pentru turnul cu ceas și statuile celor patru bărbați nordici, care țin globuri ce luminează la lăsarea întunericului. Sunt numiți „purtătorii de felinare”. Vastă, cu o splendidă cafenea, gara a fost inaugurată în 1919, cea precedentă, din 1862, dovedindu-se repede a fi mult prea mică. Are și o sală rezervată doar președintelui țării.
Oodi e mai mult decât o bibliotecă, e un îndrăzneț concept arhitectural. Finlandezii sunt primi în Europa la capitolul lectură: citesc cel mai mult, dar ar fi interesant de văzut ce anume citesc, la Oodi am văzut pe rafturi multă literatură de consum. Oricum, țara cu numai cinci milioane de locuitori are peste opt sute de librării (!), și cea mai mare producție de carte din Europa. Și iată că au sărbătorit centenarul independenței și creării lor statale tot cu o bibliotecă. Biblioteca Centrală din Helsinki Oodi a fost inaugurată în 2018, exact cu o zi înainte de împlinirea celor o sută de ani. Numele înseamnă „odă” și a fost ales, pe baza unui sondaj național, dintre o mie șase sute de propuneri. Deschis șapte zile pe săptămână, de dimineață până seara, Oodi combină ideea de bibliotecă și de spare-time, de timp liber. Dacă au o oră-două, cei din Helsinki preferă să meargă la Oodi, decât la cafea. Nimeni nu îți cere permis la intrare, sunt peste tot canapele, locuri de studiu, o terasă uriașă construită la aceeași înălțime, ca și Parlamentul care se zărește vizazi (ca simbol al egalității în fața legii), o uriașă terasă, din păcate închisă iarna. Poți să vii să stai de vorbă, să te întinzi chiar, să citești sau să bei cafea. Se printează 3D. Pe rafturi sunt cărți în 22 de limbi. Locul îmi provoacă sentimente contrarii: văd o fată care croșetează, o doamnă care picotește într-un fotoliu, un tânăr s-a descălțat, tineri care stau întinși pe scări cu laptopul, însă e greu să te concentrezi asupra lecturii în sunet de lingurițe ce amestecă de zor zahărul în ceștile de cafea și în strigătele copiilor care alergă de colo-colo, în șosete pe podea; pe de o parte locul, prin chiar conceptul său, pare să bagatelizeze, prin excesivă democratizare, însăși ideea de bibliotecă, ca spațiu de adâncire și studiu; pe de alta nu pot să nu admir ideea propusă de Casă-a-cărții-ca-adăpost, concept care se regăsește în toate orașele finlandeze. La Oodi însă lectura rămâne doar una din multele opțiuni, fiind mai ales loc de umplut timpul: „hanging out at Oodi without a reason is welcomed and even reccomended”, scrie în broșura pe care am luat-o la intrare.
În clasamentul fericirii
Dar țara nordică nu este doar prima în clasamentul cititului. Finlanda este, potrivit unui sondaj făcut în 140 de țări, cea mai fericită țară din lume, și asta de opt ani consecutivi. Sondajul măsoară cât de mulțumiți sunt oamenii cu viețile lor din ultimii trei ani, pe baza unor criterii: PIB-ul pe cap de locuitor, sprijinul social, speranţa de viaţă sănătoasă, libertatea, generozitatea şi corupţia. Finlanda, urmată în clasament de Danemarca, Islanda și Suedia (Norvegia aflându-se tot în top ten, pe locul 7). Potrivit aceleiași statistici, SUA este undeva pe locul 24, România, pare-se, pe locul 35, iar vecinii noștri, bulgarii pe locul 81, ungurii pe locul 56. Poate se leagă și de sisu, îmi spun. De calmul stoic cultivat cu bună știință. De nerostire. Și de pădurile boreale.
Turku
Am sosit și plec din Turku, fosta capitală (Abo, în suedeză), vechea capitală situată pe malul Mării Baltice, în sud-estul Finlandei. Dacă la sosire mi-am continuat drumul, neapucând să îl vizitez, la întoarcere i-am consacrat o zi întreagă. Construit cândva din lemn, orașul care se întinde de-a lungul râului Aura a ars de nenumărate ori, ultimul mare incendiu a avut loc după ce capitala a fost mutată la Helsinki. Azi, e un oraș mai degrabă eclectic, păstrând și ceva din frumusețea de odinioară, chiar dacă febra dărâmării i-a cuprins și pe finlandezi în anii ’60, din casele cu un cat, două rămânând prea puține. În rest, aceiași combinație de eleganță și simplitate și intim. Aceiași curățenie ca și în restul țării.
Aici se află un mare șantier naval, de vase de lux. Constat că frigul se întețește atunci când iese soarele și devine mai blajin imediat ce apune. Plimbarea de-a lungul râului e plăcută, soarele i-a scos din case pe oameni, e a cincea zi cu soare în Finlanda în decurs de o lună.
Rolul definitoriu pe care arta l-a jucat în definirea identitară se poate vedea foarte bine în planul urbanistic de secol XIX al orașului, unde o linie ascendentă leagă vechea catedrală gotică (azi biserică luterană), culminează în vârful dealului cu Muzeul de Artă. Tot în Turku se află una din cele mai impresionante catedrale Jungenstil, Michaelkirke. Seara, fac o saună înainte de plecare, la hotel.
Am cunoscut în Finlanda oameni frumoși, puternici și mult mai vorbăreți decât mă așteptam. Câțiva m-au onorat cu prietenia lor.
Plec și iau cu mine un dor septentrional, spunându-mi că voi reveni cândva aici, în alt anotimp, poate la solstițiul de vară, într-o explozie de lumină cu zile de portocaliu savuros si galben topit, de albastru lăptos si albastru șoptit ce se dizolvă lent în tăcere în nopți adânci și albe, cu degete trandafirii, când omul este visul calmei păduri sau poate chiar al soarelui de la miezul nopții.
Lasă un răspuns