Tudor Cucu-Dumitrescu: „Simt că arta ar trebui să fie mai accesibilă oamenilor”

În urmă cu câteva zile, a primit premiul pentru Cel mai bun actor într-un rol principal la Gala Premiilor UNITER, pentru rolul Hedwig din spectacolul „Hedwig and the angry inch” în regia lui Răzvan Mazilu, de la Teatrul „Stela Popescu”. Are 26 de ani și este unul dintre cei mai importanți actori ai generației lui. Tudor Cucu-Dumitrescu face parte din trupa Teatrului Nottara unde se află acum în repetiții cu rolul Ian din spectacolul „Dincolo de tandrețe” de Alexander Zeldin, în regia Sânzianei Stoican, ce urmează să aibă avanpremiera pe data de 14 iunie. În această primăvară, a putut fi văzut într-o mega-producție, musicalul „Chicago”, unde deține celebrul rol al lui Billy Flynn. Tudor Cucu-Dumitrescu a făcut parte din Trupa fără nume a lui Victor Ioan Frunză, unde a jucat în spectacole precum „Colivia cu nebune”, „Școala nevestelor”, „Tinerețea noastră”, „Liliom”. Pentru rolul Alan Strang din piesa „Equus” de Peter Shaffer, în regia lui Victor Ioan Frunză, a primit, în 2022, o nominalizare la Premiile UNITER, iar în anul 2023 a primit o nominalizare la Premiile Gopo la categoria „Cel mai bun actor în rol secundar” pentru rolul interpretat în lungmetrajul „Marocco”. Pe lângă cariera de actor, are în spate o carieră de sportiv. A făcut parte din echipa de scrimă a României, participând la campionate naționale, europene și mondiale, iar în 2014, la Jocurile Olimpice de Tineret de la Nanjing. La puțin timp după premiera cu „Chicago”, am stat de vorbă despre teatru și rolul lui, despre performanță, meritocrație și momente importante în viață. Tudor Cucu-Dumitrescu. Un tânăr artist care crede că forța libertății pe care ți-o dă teatrul merită orice sacrificiu…

Așadar, Tudor, care e cel mai recent rol care te-a chinuit tare?

Billy Flynn. Da, chiar m-a chinuit! (râde)

De ce te-a chinuit?

Păi, în primul rând, întâlnirea cu orice text așa mare este… intimidantă, riscantă, te face să te simți mic. Și odată ce am parcurs textul, muzica, am văzut și montările care s-au putut vedea pe internet, am văzut filmul… Și mi-am spus că e un pariu mare pe care trebuie să-l câștig și mi-am dat seama imediat că eu nu pot să joc un Billy Flynn cum a fost reprezentat în toate montările pe care le-am văzut. Pentru că, după cum am văzut eu, peste tot, indiferent de vârsta actorului, toți încercau să-l construiască foarte matur, cu un șarm foarte masculin, ca în reclamele alea când zâmbești și îți strălucește un dinte.

Bărbatul perfect.

Exact, bărbatul perfect, intimidant prin maturitatea lui și prin masculinitate și sex-appeal. Or, eu mi-am dat seama că n-am cum să joc așa ceva și că trebuie, mai degrabă, să duc totul într-o altă zonă: puștiul minune, puștiul foarte talentat care are o grămadă de bani și e faimos și, când nu e în tribunal, e la petreceri în Ibiza. Așa m-am gândit eu că ar putea să funcționeze. Billy Flynn al meu e un puști dintr-o familie bogată și influentă, care e evident un talent în avocatură.

Dar… și în manipulare.

Da, dar e cumva implicit, pentru că în avocatura e vorba și de manipulare. Aș zice că trebuie să joci cuvintele alea în așa fel încât să pice bine pentru tine și pentru clientul tău. Nu știu dacă e bine sau nu ce am făcut. Adică am încercat să fac în felul în care l-am citit eu, pentru mine, la 26 de ani, pe acest Billy Flynn. Și sunt convins că l-aș face altfel peste 30 de ani.

Care e resortul acestui Billy Flynn?

Cred că, pe lângă dorința de a avea bani, femei, faimă, mai există un element foarte frumos și anume bucuria, plăcerea de a ști că ești bun. Cred că ăsta e resortul! Adică să știi că ești foarte bun în ce faci îți aduce o satisfacție teribilă.

E valabil și pentru tine?

De ce să mint? E foarte valabil. Adică e un motor. Dar e un motor și în lucrurile mărunte. Adică și când gătesc sparanghel cu vită îmi place ca persoana pentru care am gătit să se bucure. Mă satisface să fi făcut o treabă bună. Nu e vorba doar despre meserie, despre teatru. Îmi place când alerg 10 km. Îmi place că am alergat 10 km și că nu m-am oprit.

Că ai depășit o limită.

Da. Exact. Dar cred că e ceva omenesc și cred că se poate profita de acest sentiment și de această nevoie în beneficiu nostru. Sper să nu sune ușor egoist și arogant ce zic acum. Însă totul, și rău, și bine, și negativ, și pozitiv și toate personajele sunt cumva în noi.

Spuneai că poate să sune ușor egoist. Și mă întrebam… Atunci când ai în față un text nou, care e traseul? Cum te împrietenești cu personajul? Care dintre voi e mai egoist?

Eu, când citesc un text, încerc mai degrabă să mă gândesc la atmosfera în care e scris și la stilul în care e scris. Chit că îmi place, chit că nu-mi place, chit că e mai bine scris sau mai puțin bine scris… și încerc să reperez aceste puncte nevralgice ale textului și în care trebuie să iei o decizie tu ca actor. E parte din antrenamentul meu zilnic să mă gândesc la asta. Și când ascult o melodie, îmi imaginez cum ar fi dacă aș fi scris-o eu sau ce înseamnă pentru autor versul ăla. E un exercițiu continuu „cum ar fi dacă ar fi, cum s-ar simți dacă aș simți”. Și încerc să testez limita. Din nou… Să explorez tensiunea unui text.

Care e cea mai teribilă limită pe care ai atins-o tu în viața ta?

De exemplu, o limită pe care o treceam la fiecare spectacol și pe care nu o realizam era că, de exemplu, la „Equus” mă răneam pe pulpa dreaptă de la armurile cailor. Dar nici nu simțeam că mă lovesc.

Și dincolo de limitele fizice?

Cred că și psihic, tot ce jucam în „Equus”… acolo am atins niște limite. Vorbeam cu un regizor și mă întreba, în contextul dialogului despre un posibil spectacol, ce mi-ar plăcea să joc și i-am spus că mi-ar plăcea foarte mult să joc credința într-o divinitate, într-un Dumnezeu. Iar în „Equus”, era vorba despre o legătură cu o divinitate, dar o legătură bolnăvicioasă, îngrozitoare. Însă am simțit că puterea aia e ceva ce… mută mulții. În viața mea, de zi cu zi, ajung la limite de multe ori. Dar cumva am fost determinat toată viața să gândesc că n-am cum să cedez, de fapt, niciodată. Nu vreau să zic vorbe prea mari. Nici nu le cred în totalitate, dar simt că, dacă eu fac lucrurile mari care îmi apar în viață, dacă mă dedic lor, în felul ăsta dau șansa și altor oameni să creadă că e posibil. Și vreau să dau un exemplu. În 2012, 2013, 2014, eu eram parte din echipa Steaua și am făcut parte din echipa României de scrimă. Eram un grup foarte solid de prieteni și colegi la Steaua. Și grupul nostru a câștigat câteva medalii internaționale. Iar Campionatele Naționale le-am dominat câțiva ani. Era un fenomen, cumva. Și fenomenul a continuat și după ce m-am lăsat. Dar vreau să cred că a contat acea gură de aer proaspăt pe care noi am dat-o… A dat încredere sau furie, frustrare, dorința de a munci cu încrâncenare ca să ne bată pe noi, ca să fie mai buni… Dar cumva am fost și noi parte la acest parcurs pe care scrima românească îl are și astăzi. Și în continuare mă mai duc la unele Campionate Naționale și văd participanți care îmi poartă mie bluza cu Cucu pe spate. De-asta spun că eu cred că, dacă îți faci treaba cu dedicație, concentrare și umilință, poți să inspiri oameni.

Ai vorbit despre divinitate. Care-i relația ta cu divinitatea?

Mă rog. Mă rog ca să mă liniștesc. Iar înainte de orice spectacol îmi iau un minut- două în care spun „Tatăl nostru”. Dar îmi spun „Tatăl nostru” încercând să găsesc în acele cuvinte prezentul meu. Încerc să-mi găsesc o semnificație care să mă ancoreze în prezent și îmi spun vorbele alea ca să fiu mai aproape de Dumnezeu. Probabil că e și aici. Poate că locuiește în tine sau în mine. Și de multe ori simt și am simțit și când făceam scrimă și o simt uneori la repetiții sau la spectacol, că ce fac ține de un reflex pe care nu-l controlez.

E ceva care vine din altă parte?

Nici asta nu pot să zic în totalitate. Dar ce știu cu siguranță este că de multe ori deciziile pe care le iau eu când lucrez nu îmi aparțin 100%… Poate că e o intuiție, da, poate că e inspirație, nu știu. Sigur că sunt cuvinte pe care încerc să le evit, că sunt foarte mari.

Dacă tot suntem în zona asta… Ai simțit vreodată un miracol?

Am simțit multe miracole negative, dacă pot să le numesc așa. Intuiții într-o direcție negativă. Mi s-au întâmplat lucruri înfricoșătoare, mi s-au întâmplat lucruri fabuloase, dar nu le-aș numi chiar miracole. Și, sincer… evit, fug de orice înseamnă zonă mistică. Fug pentru că nu găsesc explicații și mi-e frică…

Și preferi să mizezi pe rațiune.

Prefer să mizez pe… recunoștință. Să stau așa într-un colț și să nu fiu băgat prea mult în seamă de aceste fenomene. Nu le putem controla și nu vreau mai mult decât să pot să zic eu mulțumesc, așa… când sunt noaptea în pat. Un contact direct mă sperie. Mă crispează. Pentru că oricum mă gândesc non-stop la sens, de ce suntem aici, ce facem, ce vrem, ce e de făcut…

Și ai un răspuns? De ce ești tu aici?

Nu, nu am niciun răspuns. Nu știu.

Pare că îți cauți drumul, ai început cu scrima, ai trecut la teatru…

Caut, da. Sunt mereu în căutare.

Deci de ce te-ai apucat de scrimă? A fost un moment de cotitură în viața ta?

Da, a murit cineva foarte drag în familia mea și ai mei au decis ca pe mine și pe fratele meu să ne dea la ceva, la orice. Eu aveam șapte ani. Și atunci ne-au dat la chitară clasică, vizavi de noi, la Școala de muzică, și la scrimă.

A ajutat la eliberarea creierului de traumă?

Da, da, da!

Sau de acolo a rămas întrebarea asta: de ce suntem aici?

Mi-a dat un sens vieții, chiar dacă aveam șapte ani. Mi-a dat un sens, mi-a dat un scop zilnic și asta chiar dacă nu îmi plăcea neapărat. De fapt, ca să fiu sincer, a fost un chin.

Și când a început să-ți placă?

Ei! Cu scrima e o poveste mai complicată, pentru că am senzația că niciodată nu mi-a plăcut neapărat. Am practicat-o în mare parte pentru că prietenii mei cei mai buni făceau asta și la fel fratele meu. Și eram deosebit de fericit cu băieții mei. Apoi am practicat-o pentru că aveam niște rezultate foarte bune, chiar dacă fratele meu nu mai era cu noi, pentru că era plecat în Italia la facultate. Am practicat și din respect și teamă pentru antrenorul meu. Dar până la urmă am rupt legătura, însă mă gândesc cu drag la tot ce s-a întâmplat. Fratele meu, în schimb, e pasionat în continuare și a participat la concursuri și pentru Italia, și pentru Anglia. Iar acum dezvoltă un centru sportiv în Chitila. Au rezultate naționale minunate. Spre deosebire de el, eu nu mai calc în sala de scrimă. Nu-mi doresc.

Totuși, ai practicat scrima la nivel foarte înalt. Ai participat la Jocurile Olimpice.

Am participat în 2014, am fost și la Campionatul european și am pierdut medalia la 15-3. Apoi și la Campionatul mondial, am pierdut medalia și acolo, am rămas pe locul 5. Iar la Jocurile Olimpice, am pierdut din nou… Am pierdut inexplicabil. Aveam 14-7. Meciul se termină la 15. A fost un accident cu partenerul, s-a accidentat la mână. Și aveam 14-7! Părea clar că urma să câștig. Însă s-au luat 10 minute pauză, m-am deconcentrat, iar el, fiind plin de adrenalină și de spray-uri, a revenit… Și eu am pierdut. Am pierdut inexplicabil. Însă cred că a fost un sens în asta, pentru că, dacă aș fi câștigat atunci și aș fi luat medalie, probabil că ar fi fost mult mai greu să mă las. Cu siguranță ar fi fost mult mai complicat, cu medalie olimpică, să renunț. Dar de-abia când am întâlnit teatrul, cred că am întâlnit o dragoste aparte.

Când ai lăsat în urmă scrima și ai intrat în lumea teatrului, erai tot în cătarea sensului?

S-ar putea să fi dat la teatru pentru că am văzut posibilitatea că aș putea să fiu bun. Primisem un premiu dat de Catrinel Dumitrescu la Festivalul  „George Constantin”. E o poveste chiar drăguță în care eram cu toată trupa mea de la Liceul Neculce. Și se dădea Marele Premiu „George Constantin”. Toată sala era plină de oameni. Și se aude: „Neculce”. Nu ne-a venit să credem. Și am pornit cu toții spre centrul sălii. Și atunci doamna Catrinel Dumitrescu zice: „Nu, nu, nu toți! Doar Tudor!” Mie nu mi-a venit să cred și m-am urcat pe scenă și mi-a spus „felicitări”. Cred că atunci am văzut posibilitatea că aș putea să fiu bun, să fiu apreciat. Aveam 18 ani și am dat din întâmplare… Eram clasa a XII-a, semestrul 2, și nu știam ce vreau să fac. Mă gândeam să fac matematică, să plec în Anglia să fac matematică. Sau arhitectură. Adică voiam să fac ceva frumos și măreț. Însă dragostea mea pentru fenomenul ăsta artistic, teatru, film, a apărut după ce am dat la facultate. Am dat din inconștiență la facultate, am intrat acolo, am intrat primul cu nota 10, la București. Dar greul și frumosul au venit după. Am întâlnit în viață oameni extraordinari: Mihaela Sârbu, Emanuel Pârvu, Victor Ioan Frunză, Alex Pavel. Oameni cu care am lucrat în primii mei ani și care m-au învestit așa cu drag pentru ce fac. Și la ei am văzut ce înseamnă pasiunea pentru ce fac, pentru o meserie, ei mi-au insuflat valori. La ei am văzut ce înseamnă să te chinui, să lupi, să muncești și m-au atras toate astea.

Și care sunt valorile tale, trecute acum prin filtrul personal?

Cred că sunt foarte puține și simple: în primul rând, eu provin dintr-o familie de oameni care muncesc. Sigur, ai mei sunt amândoi matematicieni. Dar sunt oameni care au muncit toată viața lor în prima linie. Și fiecare leu a venit în casa mea cu o muncă grea. Intelectuală. Dar grea. Complexă. Și cumva eu mi-am bazat totul în viață pe meritocrație. Sper în meritocrație, cred în ea, îmi doresc să fie așa. Cred doar în muncă. Sigur că talentul te poate duce și mai sus, dincolo… Dar orice altceva în afara lucrului sistematic și conștiincios și consecvent, din păcate nu mă convinge. Și cred foarte mult, când interpretez un rol, în puterea gândului și în cuvânt. E ceva aparte în arta actorului, să înțelegi rațional ideile pe care trebuie să le transmiți și logica lor. Logica e ceva imens și asta poate să facă diferența între un actor și altul. Adică de multe ori merg la teatru și sunt convins de actori, de pasiunea lor, de dragostea lor, dar ideile nu ajung la mine. Se rupe filmul undeva. Și de multe ori punem asta și pe seama regiei. Dar eu cred că dacă avem de spus niște vorbe, meseria noastră e să le spunem cu sens. Și să luptăm pentru acel sens. Să luptăm pentru cuvânt.

La tine acasă, într-o familie de matematicieni, care a fost locul pentru teatru, artă, cuvânt? Ai rostit mai devreme cu atâta patimă „cuvânt”…

Cred în puterea cuvântului. Cred atât de mult, încât mi-ar plăcea, nu știu dacă am talent și timp, dar mi-ar plăcea să am o carieră de scriitor. Am crescut într-o casă cu multe cărți și tata a încercat cu vehemență să ne impună să vedem filme bune, să ascultăm muzică bună, să învățăm limbi străine. Am crescut într-o familie în care, da, era o gândire foarte exactă, dar, în același timp, a plutit mereu, atât din partea mamei, cât și din partea tatălui meu, dar și din partea bunicii, un aer boem și artistic în casă. Cumva cred că am fost infestat așa cu dragul ăsta, cu pasiunea pentru artă, când eram copil. Apoi a fost o perioadă mai lungă, de câțiva ani, în adolescență, în care am fugit, dar apoi m-am întors singur. Și pe urmă, datorită întâlnirilor ăstora cu oameni extraordinari, am început să iubesc ce fac și încă îmi caut atitudinea, pentru că nu știu ce înseamnă o carieră de actor în România. Ceva din mine, din construcția mea, îmi spune că treaba unui actor trebuie să fie uneori mai mult decât să își facă rolurile. Urmăresc mari actori și interpreți din filmele americane. De la un punct încolo, ei au decis să-și producă materialele artistice. Adică să vină cu influența lor, cu banii lor. Din start și-au asumat și un alt rol în cariera lor sau în industrie. Mă întreb ce alt rol poate să aibă un actor în industria din România… Sau în societate. Cred că mi-ar plăcea să fiu și un motor pentru proiecte. Cred că am nevoie să fiu și motor, inițiator sau susținător și în alte feluri pentru teatru. De exemplu, domnul Frunză spunea că teatrul are o latură esențială, și anume cea comunitară. Teatrul e comunitar, teatrul e pentru oameni, teatrul e despre oameni. Eu vreau să fac un teatru pentru orice om. Mi-ar plăcea să joc în orice oraș din țara asta și în orice sector din București și oamenilor să le placă, să râdă și să plângă cu noi. Și în același timp, dacă spectacolul poate fi și nominalizat la Premiile UNITER, adică să fie apreciat și de publicul de specialitate, e perfect. Acest tip de teatru de calitate și teatru pentru oameni e cel pe care l-am văzut eu la domnul Frunză și în teatrul ăsta cred!

Și cum vrei să plece spectatorul de la teatru?

Impresionat, ori mândru, ori satisfăcut că a parcurs o poveste. Cred că puterea principală a teatrului e povestea, nu neapărat interpretarea cuiva sau montarea cuiva. E ca atunci când ne strângem în jurul unui foc de tabără și povestim. Asta caut eu și cred că asta mi-ar plăcea să și ofer. Să joc în spectacole care interesează, care trezesc mirare, care scot omul din pasivitate, cumva. Cred că elitismul e doar pentru nișe. Eu nu cred că sunt făcut pentru elitism. Simt că arta, în general, ar trebui să fie mai accesibilă oamenilor.

Simți că în teatru sunteți o generație artistică bine coagulată? Este o generație cu valori comune?

La nivel macro nu, nu simt. Dar, de exemplu, când mă întâlnesc la lucru cu oameni din fosta trupă a lui Victor Ioan Frunză, atunci da, simt că fac parte dintr-un grup de oameni care gândesc la fel și practică meseria cu aceleași valori.

Și care sunt aceste valori?

Un anume fel de a privi realitatea teatrală. Un anume fel de a alege poveștile, textele, pentru că totul pleacă de la un text bun. Probabil că e și un stil… Eu i-am admirat enorm pe toți din trupa domnului Frunză încă de când eram student. Și am încercat să fur de la ei tot. Pe urmă am fost uimit și măgulit că particip și eu la spectacole făcute de ei. Vorbeam de valori… Eu cred că e vorba în primul rând de seriozitate, de adevăr, de pasiunea cu care se lucra acolo zi și noapte. Și respectul pentru text care mi se pare foarte important. Și un tip de antrenament care te schimbă și te obligă să iei decizii. Asta mă bucur că am înțeles la o vârstă fragedă: că puterea unui actor, de multe ori, vine din capacitatea de a lua decizii mari, singur.

Cum o să arate teatrul peste 30 de ani?

Nu știu, foarte tehnologizat. Dar cred că puterea unui actor care spune o poveste într-un spațiu mai mult sau mai puțin gol va rămâne. Puterea teatrului simplu, făcut cu mijloace puține, este imensă și nu poate fi luată de nimeni niciodată. Adică indiferent de câți bani ar avea un teatru să cumpere toată tehnologia pământului, cu siguranță se va face un teatru de foarte bună calitate, plin de emoție, într-o sufragerie undeva vizavi… Și oamenii vor avea în continuare nevoie de asta. Cred că teatrul e genul de lucru care se va face și dacă e interzis și dacă cel care îl face e amenințat cu pușcăria. În sensul în care forța libertății pe care ți-o dă teatrul merită orice sacrificiu!