„Chicago a avut și continuă să aibă atât de mult succes pentru că vorbește despre tabuuri ale psihicului uman”, spune actrița Irina Bucescu, o Velma Kelly extraordinară în producția care se joacă la Circul Metropolitan București, cu mare succes. „Cu toții ne regăsim în întunericul pulsiunilor pe care am învățat să le sublimăm prin raționalizare și prin artă, iar Chicago fix asta face: sublimează impulsul agresiunii și al sexualității, transformă și eliberează energia din psihic – prin muzică și dans, prin autoironie, căci e o satiră la adresa societății și a valorilor sociale, totul îmbrăcat în sclipici și ciorapi de plasă.” În musicalul „Chicago” de Fred Ebb și Bob Fosse, a cărui muzică e semnată de John Kander (un spectacol explorat și produs de George Costin), veți descoperi o lume specială, o producție explozivă. Vocalistă a trupei Temple Invisible, Irina Bucescu este o prezență cu totul specială pe scenă. Despre „Chicago”, despre teatru, despre muzică, despre societate, am stat de vorbă cu actrița Irina Bucescu.
După ce ați repetat luni bune, jucați într-o arenă în care se dezlănțuie, prin tradiție, tot felul de forțe. Ce tip de relație s-a stabilit cu acest spațiu?
Arena leilor te invită să scoți în lumină leoaica interioară. Unidirecționalitatea orizontală a scenei italiene nu mai e suficientă, gesturile firești devin mici, meschine, iar intenția nu se mai transmite – dacă păstrăm convenția scenei de teatru. În arenă nu există niciun perete, deci energia trebuie transmisă de jur-împrejur, cu focalizare pe dimensiunea verticală. Lipsa peretelui schimbă și cheia de joc, aducând în prim-plan dinamica unui show versus dinamica unui spectacol de teatru. Asumarea personajului depășește teatralitatea intimității și se întrepătrunde cu dorința de epatare a fiecărui personaj. Sinele și, drept urmare, nimic nu mai e în sine… Toate personajele se caută, mai mult sau mai puțin conștient, dar cu o ardoare acerbă și cu impetuozitatea unor feline, în oglinda publicului. În această convenție antică în care spectatorul te privește de sus, energia noastră trebuie să parcurgă un traseu exploziv, din vârful degetelor până-n creștetul capului, către cel mai îndepărtat spectator. Zic „exploziv” pentru că orice intenție cere augmentare atât ca reactor interior, cât și în formă. Datorită pluriperspectivismului – momentele de coregrafie, interpretare vocală și actorie necesită acoperire în toate direcțiile – pentru că aici și scenele de proză au un ritm sincronizat între actori și orchestră, aceasta stabilind ritmul inclusiv pe momentele de dialog. Musicalul este despre muzică, într-adevăr, dar muzica e structura fundamentală, bosonul Higgs, particula lui Dumnezeu a musicalului și, dacă muzica e răspunsul, care e întrebarea? Asta sperăm să fie o curiozitate pe care să le-o satisfacem spectatorilor. „Chicago” e un melanj între un concert de muzică, un spectacol de coregrafie și un spectacol de teatru, toate coagulate de o poveste în care ego-uri uriașe se ciocnesc și se sparg în mii de bucăți, pentru a fi recompuse conform slăbiciunii, viselor, dorințelor inconștiente și poftelor societății. Mecanismele pe care personajele le folosesc pentru a ajunge în lumina reflectoarelor se bazează pe aceleași impulsuri primare care ne controlează pe toți, instincte îmbrăcate în convenții sociale acceptate, care ne vorbesc mult mai mult despre societate decât despre individ. Acesta este încă un element care contribuie la forma expozitivă a jocului actoricesc și a formei spectacolului.
„Chicago” e o experiență fantastică pentru o actriță, din mai multe puncte de vedere. Dacă ar fi să o explicăm pe scurt pentru publicul dornic de musical și de teatru bun în general, ce ar fi de spus?
Sunt obișnuită fie cu spectacole de teatru, fie cu concerte de muzică. Singurul musical în care am mai jucat până acum a fost „My Fair Lady”, dar am jucat pe scena italiană și un personaj cu totul diferit. Acum arena a schimbat enorm de multe aspecte. În plus, „Chicago” e un musical în care ritmul e intrinsec – momentele în care instrumentele sunt absente sunt aproape inexistente și, chiar și atunci, ritmul e unul interior. Muzica lui John Kander îți intră în celule, e țesătura, coloana vertebrală, bătaia inimii spectacolului, care ține toate firele (narative, coregrafice, lumini, dialog) în mână și le dirijează, le dă nuanțe, le trimite în abisuri sau pe culmi. În ceea ce privește ritmul, percuția, tobele, marele ritm universal – aici întâlnim semnătura definitorie a lui Fosse, care în toate lucrările sale, atât cinematografice, cât și teatrale – punea ritmul mai presus de orice. Totul e ritm, de la bătăile inimii, la mișcarea de rotație a Pământului și cea de revoluție a sistemului solar în jurul centrului galaxiei. Tocmai acest ritm face ca „Chicago” sa fie un organism viu, care flirtează rareori voalat, deseori obraznic cu spectatorul. Nu-i deloc ușor să găsești cuvintele potrivite ritmului și mesajului, ceea ce Fred Ebb a reușit într-un mod extraordinar, care face ca totul să pară ușor, iar George Costin și Andrei Huțuleac au făcut o traducere la fel de abilă și spumoasă. Toate aceste elemente mă motivează și mă stimulează enorm, ca actriță și cântăreață. E un vis împlinit. Să găsesc libertatea creativității într-o structură atât de clară și de precisă precum cea a partiturii muzicale e o adevărată plăcere și o provocare, în același timp. Să fiu atentă la minunata orchestră, la colegii de scenă, la sincronul coregrafiei, la text – toate deodată și în același timp spontan, de parcă trăiesc pentru prima dată experiențele și emoțiile – e pe cât de solicitant, pe atât de incitant.
Velma Kelly ne trimite cu gândul la o idee celebră: „Nu există adevăr, există adevăruri”. Care sunt adevărurile Velmei?
Velma este o forță a naturii. O furtună care intră cu tunete și fulgere, condusă de instincte primare, venite din străfunduri. Ea aduce cu ea un întuneric pe care dorește cu orice preț să-l scoată la lumină, ceea ce îi dă o strălucire a asumării. Întunericul ei e unul seducător, îmbrăcat în narcisism patologic și în vanitate studiată. Velma nu se caută în interior. Pentru ea, totul e despre exterior. Ea e centrul universului tuturor, iar atunci când nu se simte așa, face tot ce îi stă în putere să-și recapete statutul. Calcă – la propriu – pe cadavre, dar cu șarm și cu plăcerea sadică a celui care se simte îndreptățit s-o facă, pentru că, nu-i așa, scopul scuză mijloacele. Totuși, e perfect conștientă de imaginea publică pe care trebuie s-o mențină, astfel că barbarismul ei e ambalat în gestualitatea cabaretului, a femeii sofisticate și rafinate, deși se dă singură de gol în unele momente. Velma nu pare să aibă supraeu. Ea e toată un inconștient la ale cărui pulsiuni cu toții, inclusiv ea, trebuie să ne supunem.
Cum am putea spune povestea ei într-un fel în care să-i păstrăm misterul, zona mai greu accesibilă?
„Chicago” a avut și continuă să aibă atât de mult succes pentru că vorbește despre tabuuri ale psihicului uman. Cu toții ne regăsim în întunericul pulsiunilor pe care am învățat să le sublimăm prin raționalizare și prin artă, iar „Chicago” fix asta face: sublimează impulsul agresiunii și al sexualității, transformă și eliberează energia din psihic – prin muzică și dans, prin autoironie, căci e o satiră la adresa societății și a valorilor sociale, totul îmbrăcat în sclipici și ciorapi de plasă. Și de ce să luam totul atât de în serios? „Chicago” e despre ștrasuri și strălucire, patos și decadență, despre cum acțiuni grave pot fi tratate superficial, cruzimea îmbrăcată în rafinament și frica de moarte combătută de imortalitatea faimei.
Binele coabitează cu răul, adevărul cu minciuna și albul cu negrul. Or, noi trăim într-o lume care separă (prea) clar binele de rău și albul de negru. Cât de provocatoare sunt, pentru o actriță, nuanțele dintre extreme?
La nivel teoretic, da, trăim într-o lume care separă clar binele de rău. Dar, în realitate, lucrurile nu stau așa. Ca umanitate, ne aflam pe drumul autocunoașterii, undeva la început, între sălbăticie și raționalizare, deseori dintr-o extremă în alta – așa cum ne arată istoria și buletinele de știri. Viața se trăiește în nuanțele dintre extreme. Niciun personaj nu poate fi adevărat, în carne și oase, dacă nu are și lumină, și întuneric. Idealizarea separării albului de negru e o dinamică sănătoasă doar la copii, care au nevoie de basme unde un personaj e eminamente bun și altul eminamente rău, pentru a-și forma discernământul, dar odată ce creștem idealizarea se poate transforma în fixație. E sănătos să începem să vedem, să acceptam și să lucrăm cu nuanțele, pentru că asta înseamnă flexibilitate, care e esențială pentru un psihic sănătos. Întunericul personajelor e clar și definit. Lumina cred că vine din bucuria lor de a fi pe scenă, scena lumii, setea de atenție, satisfacția pe care o au prin conexiunea cu ceilalți, chiar dacă scopul e cel de a manipula. E o bucurie în a-i face pe oameni să simtă împreună cu tine, iar personajele din „Chicago” par să trăiască pentru asta. Astfel încât nuanțele nu sunt mai provocatoare decât în viața reală. Mai degrabă invers. Personajele am avut timp să le cunoaștem, să le înțelegem, să empatizăm cu ele și să le găsim umanitatea.
Lasă un răspuns