„Mă preocupă un teatru care spune povești despre oameni, pentru oameni… cu mai puțini paraziți intelectuali sau intelectualiști decât își dorește trendul acum să impună. Dorința de a spune povești despre oameni, pentru oameni, povești care emoționează. Punct. Nu mi se pare puțin, dar sună simplu și, mai ales în epoca asta, e de multe ori trecut cu vederea și tratat ca o atitudine retrogradă, reacționară.” Sunt cuvintele pe care mi le spunea Andrei Huțuleac în urmă cu câțiva ani și, din parcursul lui artistic, e evident că și-a păstrat această linie oarecum anti-trend, în special atunci când vorbim despre latura de regizor pe care, din nou, e evident că o prioritizează în ultimii ani. Și aș spune că acel fir roșu care care lega creațiile lui actoricești, un amestec interesant de auto-ironie și duioșie, de înțelegere superioară și umor puțin amar, acel tip de a sonda psihicul uman, deloc intruziv, mai degrabă cald, tandru și profund înțelegător, se regăsește acum în lumile pe care le creează pe scenă. Un regizor greu de încadrat, ale cărui alegeri trădează mai degrabă interesul pentru aspectul umanist al teatrului, fără să excludă zona socio-politică, Andrei Huțuleac rămâne fidel ideii că lumea își dorește povești și că teatrul trebuie, în primul rând, să pună povești.
Și exact aceste cuvinte ale lui mi-au răsărit în minte în timp ce urmăream zâmbind prima scenă din „Menajeria de sticlă”, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, spectacol pe care l-am văzut în deplasare la Teatrul Mic la București. În timp ce Ciprian Chiricheș cobora scările din foaier, îmbrăcat ca o divă de cabaret, deschizând spectacolul cu un moment superb în spaniolă, o interesantă punere în context cu trimitere atât la sexualitatea lui Tennessee Williams, cât și la momentul social pe care spectacolul urma să-l exploreze, mi-am amintit ce-mi spunea Andrei Huțuleac la un moment dat, câteva gânduri care îi conturează bine personalitatea artistică: „discutăm în această epocă atât de mult despre identitate, despre ce ne face speciali, ce ne face unici – discuții pe care și eu le încurajez și cred că sunt importante – și uităm, totuși, să discutăm despre ce ne aduce împreună. Ce ne face să fim la fel, totuși. Pentru că noi suntem blocați toți pe aceeași planetă. Și atunci, trebuie să învățăm să coexistăm. Cred că nu putem învăța să coexistăm, decât dacă ne concentrăm pe ce avem comun!” Și dacă ar fi să rezum cumva creația lui Andrei Huțuleac, aș spune că în esență despre asta e vorba, despre a căuta acel „la fel” din oameni, care îi face peste decenii și la mii de kilometri distanță să rezoneze unii cu alții, să se oglindească unii în alții.
Iar în acest context, aș spune că „Menajeria de sticlă” a lui Tennessee Williams – decupată și desfăcută în bucăți mici, o poveste și simplă, și complicată despre viața unei familii în America începutului de secol 20, reașezată într-un cadru mai larg, care excede America și integrează Europa – exact asta urmărește, să ne pună în echilibru. Iar „rama” în care așază povestea e destul de amplă – momentul muzical în spaniolă, cu o divă în travesti, momentul următor, în care spectatorii sunt conduși într-un spațiu intermediar cu iz de buncăr, unde sunt proiectate imagini de arhivă în care sunt absorbite proiecții ale spectatorilor și realitățile se amestecă, se livrează scurt și cu umor lecții de istorie, apoi, în timp ce spectatorii intră în spațiul propriu-zis de joc și se așază, același Ciprian Chiricheș, își scoate peruca și machiajul și intră în rolul naratorului, fără să renunțe la cel al amfitrionului.
Ce e interesant la felul cum Andrei Huțuleac construiește mai departe povestea e un tip de apropiere de personaj și de detaliu aproape cinematografic. Sunt momente în care folosește lumina pe chipul personajelor, cu efect de prim-plan. Apoi, sunt inserțiile video în partea din spate a scenei, în plan paralel, cu efect de mise-en-abyme. Aș spune că aceasta rămâne, în esență, cheia spectacolului: o atenție specială acordată extratextului, pe care-l dezvoltă într-o poveste ce curge permanent în planul al doilea, ceea ce conferă textului propriu-zis o infuzie de concret și pune lumina diferit pe fiecare dintre momente și pe fiecare dintre personaje.
Întâi Tom, interpretat de Ciprian Chiricheș, care se joacă permanent cu identitățile, schimbă tonul, trece de la zona lejer-ludică a naratorului-amfitrion la cea contorsionată a băiatului terorizat de o mamă acaparatoare și manipulatoare, la cea a fratelui îngrijorat, dar duios, care cântă melodii din filme celebre de la Hollywood împreună cu sora lui, cea excesiv de timidă, la cea a bărbatului care are o viață dublă. Această dedublare este cheia personajului, tot timpul trăind în altă parte decât universul acela casnic sufocant, tot timpul evadând în alte realități, în magie, în barul „Paradis” de peste drum, care, în montarea lui Andrei Huțuleac, deși doar sugerat, capătă o importanță aparte. Rupt între două lumi, între două euri, Tom al lui Ciprian Chiricheș e un amestec de furie și tandrețe, de neputință și forță, de inocență și vis, de frustrare și duioșie, e o traumă de sus până jos, un copil care ar vrea să-și ia zborul și să trăiască liber și care se simte permanent într-o cușcă în care îl țin prizonier vocea cicălitoare și mereu plină de reproșuri a mamei și iubirea pentru sora lui cu probleme speciale…
Interiorul pe care scenografa Maria Nicola îl construiește pe scenă reface în detaliu lumea aceea casnic-deprimantă, cozy-sărăcăcioasă, din filmele americane, unde scara metalică exterioară își are și ea rolul ei. Iar dincolo, în plan îndepărtat, acolo curg imagini ca la cinematograf cu… visul american. Și între ele, între aceste două (i)realități, trăiește această familie tipică, anonimă, hrănindu-se, pe de o parte, cu zahărul livrat de Hollywood și coborând apoi în amarul unei existențe lipsite de orice perspectivă. Acest sentiment al neputinței absolute într-o lume a tuturor posibilităților îl surprinde Andrei Huțuleac. Și, spunând povestea, analizează ca sub un microscop uriaș reacțiile oamenilor prinși în acest carusel al viselor frânte și al realităților paralele. Pentru că, în timp ce Tom își are viața lui dublă, și Laura, sora lui, o are pe-a ei. Unul în exterior, celălalt în interior. Interpretată de Blanca Doba cu o siguranță a detaliului cum rar mi s-a întâmplat să văd pe scenă – nimic ostentativ în rictusul ei, nici în gestul ușor dizarmonic al mâinii, nici în șchiopătatul pe care încearcă uneori să-l mascheze cu grație –, Laura e o lume întreagă. O traumă de sus până jos, ca și fratele ei, Laura, așa cum e construită de Blanca Doba, are delicatețea fragilă a unei ființe care întotdeauna și-a reprimat zborul, pentru că nimeni nu i-a spus că are aripi. Iar atunci când întâlnește dragostea, în persoana lui Jim, și el o învață să-și desfacă aripile, o face doar ca să se apropie prea mult de soare și să se prăbușească. Laura are lumea ei populată cu unicorni mici de sticlă, menajeria ei de sticlă, cum o numește mama, și fredonează uneori împreună cu fratele ei melodii din filme, zâmbind fericită și refuzând realitatea. Zâmbetul ei straniu-angelic, atunci când se deschide spre lumea ei interioară și spre figurinele ei de sticlă pe care le scoate din când în când din lighean, e greu de uitat. Laura e tot ce mama ei n-a lăsat-o să fie.
Monica Ivașcu în Amanda, mama celor doi, femeia traumatizată la rândul ei de plecarea soțului, care a abandonat-o cu doi copii cu mulți ani în urmă, reușește o construcție fără cusur. E picătura chinezească, vocea ei permanent plângăcios-cicălitoare și manipulatoare capătă la un moment dat o asemenea materialitate încât devine parte din decorul acelei case din America anilor 20-30.
De o frumusețe cu totul specială, o gingășie în contratimp cu societatea noastră, e scena întâlnirii dintre Laura și Jim, interpretat de Sever Bârzan. O demonstrație de așa-zisă gândire pozitivă, așa cum îl construiește Sever Bârzan pe acest Jim, un produs tipic al „visului” american, superficial și îmbrăcat în culorile drapelului se lasă prins într-un joc al emoțiilor și al seducției. O fată hipersensibilă, ca un bibelou de sticlă, cu un ușor defect fizic, de o timiditate maladivă, stă ascunsă în întuneric și încet, încet, se deschide și își dă voie să creadă că e posibil… Câteva minute bune trăiește ea însăși iluzia aceea dulce din filmele de care e îndrăgostită, e personaj și ea în viața ei, apoi, brusc, se trezește la realitate… Jim a jucat un rol. Și iese din scenă. Iar întoarcerea la realitatea e crudă.
O scenă cu totul specială rămâne cea în care se stinge lumina și totul se cufundă în întuneric – căci Tom n-a achitat factura la curent –, iar după câteva clipe în care se joacă la lumina lumânărilor, Amanda apare cu un generator care face un zgomot infernal. Combinația dintre vocea ei ascuțită, țipând să se audă peste zgomotul generatorului, lumina care brusc pare impudică și greu de suportat și Jim care îi anunță că pleacă să-și ia logodnica de la gară conține în ea toată poezia spectacolului. O femeie trecută de prima tinerețe îmbrăcată într-o rochie albă, de bal, total nepotrivită în acea sufragerie în dezordine, un covor care nu se potrivește cu nimic, o fată în rochie galbenă și un bărbat cu vestă în culorile drapelului american stau cu toții în mijlocul unei camere, lângă un generator care huruie asurzitor. Două realități care nu se pot întâlni…
Teatrul „Maria Filotti” din Brăila
„Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams
Regie: Andrei Huțuleac
Scenografie: Maria Nicola
Light-design: Lucian Moga
Sound &video design: Sever Bârzan
Distribuție:
Amanda – Monica Ivașcu
Laura – Blanca Doba
Tom – Ciprian Chiricheș
Jim – Sever Bârzan
Lasă un răspuns