De la moartea ei, survenită acolo unde și-a petrecut ultimii ani, într-o maison de retraite de la Pont-aux-Dames, au trecut șaizeci de ani – suntem în alt secol, în alt mileniu, în altă lume. A trebuit să treacă peste o jumătate de secol ca să avem acces la un parcurs al ei, privit cu onestitate de aproape. Acum, datorită lui Laurence Meifrett, îl avem într-o remarcabilă biografie, apărută la Non Lieu în 2025, care probabil nu se va edita niciodată în română: Génica Athanasiou. L’anti-muse d’Antonin Artaud.
Biografie pe care o putem citi foarte bine ca pe un roman biografic atent, discret, pe care autoarea îl conduce prudent, cu pasiune pentru tapiseria fragilă care este viața unei artiste, cu grijă la detaliile presărate pe drum, oprindu-se în punctele semnificative, uneori nevăzute, din destinul personajului, cartea cercetătoarei specializate în istoria artei ajunge cu bine la destinație. Fără doar și poate roman al unei descoperiri pasionante și răbdătoare, lucrarea lui Laurence Meiffret se înscrie în seria recent îmbogățită a recuperărilor care cuceresc imediat cititorii.
Génica Athanasiou, despre care în România s-a vorbit abia după 2019, cu ocazia Sezonului România-Franța, merita, e limpede, o carte a ei, iar Laurence Meiffret lucra deja la ea de ani buni – cerceta arhive, discuta cu specialiști, așeza piese în puzzle. Găsise la Pont-aux-Dames, cunoscută instituție de întrajutorare pentru artiștii vârstnici, un dosar cu fotografii și documente, inclusiv scrisori în original primite de la Artaud în tinerețe. Cutia cu documente pe care era scris numele artistei născute la București cu câțiva ani înainte să se schimbe secolul aprinsese imaginația și declanșase o explorare minuțioasă, care avea să se concretizeze în această carte între genuri, în care prinde viață un personaj contrariant. Autoarea îl manevrează inteligent, îl întoarce pe mai multe fețe, dar are inteligența să nu-l întoarcă pe toate, nu îl sufocă în referințe, nu îl supune vreunei ipoteze interpretative explicite, ci îl privește cu calmul esențial pentru reușita reconstituirii și posibilitatea reflecției libere. Pe scurt, nu spune totul despre identitatea cercetată, nu o epuizează – lasă lor de întrebări, de reflecții, de noi perspective.
Evident, toată materia ce se pune în mișcare odată ce cartea printre contur, toate viețile care palpită în jurul eroinei noastre plecate de la București să cucerească Parisul de pe scenă, toată istoria care o aruncă într-o parte sau alta, gravitează în jurul întrebării „Cine a fost cu adevărat Génica Athanasiou, actriță de origine română, consacrată în Franța, muza lui Antonin Artaud?” Răspunsul se află în cele trei sute de pagini ale volumului și e sintetizat, într-un fel, în titlu. De la prima scenă – foarte tânăra Eugenia Tănase în mulțimea ieșită pe Calea Victoriei, unde au ajuns Regele Ferdinand și Regina Maria, pentru a sărbători Marea Unire pe 1 Decembrie 1918, care pentru fata din gloată înseamnă șansa de a studia arta dramatică în altă parte – până la ultima, care se petrece în Franța, în 1966, când eroina trece în lumea de dincolo, protagonista acestui destin zbuciumat ca vremurile se configurează din datele propriei existențe, așa cum sunt ele reconstituite, și prin firele subțiri, dar foarte trainice care o leagă de alte destine artistice și umane. În primul rând, destinul lui Antonin Artaud, desigur, un Artaud genial și chinuitor, născut pentru o altă lume și condamnat aici la o existență insuportabilă, apoi destinul lui Jean Grémillon, al doilea și ultimul partener de viață și de profesie, și multe alte destine ale avangardiștilor care schimbă regulile jocului în artă la Paris, în primele decenii ale secolului XX, al artiștilor ca Charles Dullin, Jacques Copeau, Jean Cocteau (autorul celebrei piese ce cuprinde rolul care o consacră definitiv pe Génica la Paris), Tristan Tzara, Michel Leiris etc. Pe de altă parte, Laurence Meiffret are grijă să pună în mișcare și personaje din fundalul poveștii despre care încă știm foarte puțin – unele dintre ele tulburătoare, cum e Bianca Maklès, bucureșteancă, și ea actriță din trupa de la Théâtre de lʼAtelier, amică din cercul dadaiștilor, care se sinucide în 1931, comițând un gest despre care familia va susține că a fost un accident fatal, nu un act suicidar.
De altfel, atenția la personalitățile rătăcite prin cutele istoriei, la secretele pe care nu le vom putea dezvălui cu certitudine niciodată, este unul dintre meritele romanului ce urmărește o inițiere, o consacrare și o decădere, ele toate fiind etapele unei căutări continue, intense, ale unui devotament pentru scenă care trece, desigur, prin privațiuni nenumărate, prin renunțări și furii. Din „creuzetul balcanic” din care s-au ivit și Nanaki (Artaud), și Belle Chérie, cum îi spune el tinerei actrițe de origine română care îl aruncă într-o pasiune arzătoare, fiică a unui tată albanez (cel mai probabil, armean, susține autoarea) și a unei mame din Ardeal, ies arome de nedescris și străbat și povestea privată a unui cuplu neverosimil de artiști, care nu avea cum să treacă la proba timpului, și povestea unei artiste care a cunoscut bine bucuria de nedescris a teatrului făcut la cel mai înalt nivel, dar și cumplitul lui preț, precum și comediile și tragediile vieții. Un subtil spirit oriental străbate destinele occidentale ale celor doi artiști care nu pot fi un cuplu în eternitate. Poveștilor lor sunt și poveștile familiilor lor – idee pe care autoarea o trasează fin – și din ele ajung până la noi, cititorii de azi, crâmpeie din București, Marsilia, acolo unde s-a născut Antonin, Smirna sau Ciclade. Génica Athanasiou joacă într-o comedie a fericirii – nu doar în spectacolul după piesa cu acest titlu de Nikolai Evreinov. E un spirit liber, disciplinat în profesie până la fanatism, dispus la sacrificiile pe care le cere momentul, descoperă ce înseamnă să fii independentă – citind cartea, înțelegem că, în cazul ei, „muză”, eticheta pe care o va purta în eternitate, e doar un fel facil, nefericit, de a o repera din posteritate. Într-un fel sau altul, trăiește și moare așa cum joacă, în funcție de cărțile pe care vremurile și propriile alegeri i le-u lăsat în mână.
Veți găsi în carte pagini notabile despre fiecare dintre etapele parcurse de eroină în spectaculosul ei traseu, din care n-ar trebui să vedem doar nedreptățile istoriei. Anii începutului în efervescentul Paris al primelor decenii sunt bine conturați, faptele se înlănțuie în reconstituire fără ca autoarea să le le adauge comentarii abundente, trecerile sunt și ele bine punctate, fără stridențe, spiritul speculativ lipsește cu desăvârșire. Optsprezece ani de activitate intensă, febrilă, pe scenă, ani atroce în vreme de război, când iarna într-o sală de cinema e puțin mai cald decât acasă, optsprezece ani de singurătate petrecuți într-un studio parizian după război (1945-1963), apoi „sfârșit de partidă”, cum beckettian se intitulează unul dintre subcapitole, survenit după ani de uitare, petrecuți căutând roluri de figurație. Strălucirea s-a dus, vocea din Antigona de altădată mai răsună în amintirile unora care au văzut-o jucând la Paris sau în destul de multele ei turnee interbelice din Europa.
Biografa găsește potrivit să introducă în cartea ei și cele trei întoarceri în orașul natal ale tinerei plecate în exil în 1919. Revenită la București în 1924, în 1935, după ce se odihnește câteva zile la Hotel Palace din Sinaia, alături de partenerul ei, Jean Grémillon, apoi peste aproape treizeci de ani, în 1964, când găsește un spațiu de nerecunoscut, Génica și-a trăit intr-adevăr destinul ca o antimuză, ridicându-se deasupra imaginii reductive, evident misogine, la care a redus-o posteritatea. Pe placa funerară ce acoperă mormântul comun în care își doarme și ea somnul de veci, numele ei – Génica Athanasiou, Eugenia Tănase sau EugéniaTanase, cum o fi fost – s-a șters în urma unei intemperii. Iar autoarea pune punct poveștii și cărții. „Nimic nu semnalează prezența celei care, venită de la București la sfârșitul Marelui Război, însuflețea scena vechiului Théâtre Montmartre și inima poetului. Să nu căutați mormântul Génicăi pe pământ: ea este peste tot unde amintirea ei încă vibrează, în scrisorile ei de dragoste și de prietenie, pe câteva pelicule și în câteva instantanee fotografice foarte frumoase, schițate cu iubire pe caiete de crochiuri, sculptate în lutul sau în bronzul operelor pierdute, plimbându-se într-o reflexie fugace din Piața Charles-Dullin ori pe undeva pe străduțele dispărute din cartierul Uranus. Și, sper eu, în aceste pagini scrise în amintirea ei”.
Cartea lui Laurence Meiffret îi face, într-un fel, dreptate. Este esențial că însuflețește o ființă, nu prezintă o figură intrată în muzeul teatrului. Urmându-și cu răbdare personajul, urmărind să ajungă dincolo de datele seci în care el a rămas prins într-o eternitate superficială, biografa dezvăluie o conștiință pe un fundal seducător și extrem de problematic. Génica nu mai e doar o actriță de origine română de care auzim la peste o jumătate de secol de la dispariția ei, cu un palmares impresionant dintr-o galerie de rămâne departe de noi. La șaizeci de ani de la moartea survenită într-o instituție de sprijin, în 1966, iată volumul care o pune într-o lumină credibilă, dezlipind-o de nefericita etichetă pe care scrie „muza lui Artaud”.
Laurence Meiffret, „Génica Athanasiou. L’anti-muse d’Antonin Artaud”, Éditions Non Lieu, 2025
Lasă un răspuns