Sânziana Stoican: „Eu nu vreau să-i ofer spectatorului doar destinația, vreau să-i ofer și drumul”

Forță și fragilitate, poezie și matematică, un mod unic de a privi și înțelege ființa umană. Regizoare cu un univers special, Sânziana Stoican este una dintre cele mai importante creatoare ale generației ei. Interesată în egală măsură de redimensionarea textelor clasice și de dramaturgia contemporană, crede că teatrul ei invită la introspecție. Printre cele mai recente creații se numără „Dincolo de tandrețe” de Alexander Zeldin și „Agnes, aleasa lui Dumnezeu” de John Pielmeier, la Teatrul Nottara, „Knockout. Dulcea știință de a face vânătăi” de Joy Wilkinson, la Teatrul Excelsior, iar în curând, pe 12 și 13 iulie, tot la Teatrul Nottara, sunt programate avanpremierele spectacolului „Comedia erorilor” de W. Shakespeare în regia ei. Despre realități interioare și sociale, despre scopul și sensul teatrului, despre regia la feminin, am stat de vorbă cu Sânziana Stoican.

În ultimii ani, pare să fie o explozie în teatru. Spectacole din ce în ce mai căutate, săli pline, oamenii se bat pe bilete… Crezi că nevoia asta de teatru are legătură cu ceea ce s-a întâmplat în pandemie? Sau s-a copt ceva într-o generație nouă?

Cred că sunt mai mulți factori. Pe de o parte e-adevărat că s-a copt ceva în mai multe generații… Vorbim de oameni care au terminat facultatea, au apucat să lucreze doar câțiva ani și apoi a venit acea oprire brusc. Ne-am oprit toți, ne-am întrebat ce facem noi aici și, nu știu despre ceilalți, dar eu am avut în timpul pandemiei un moment de cumpănă în care m-am gândit dacă o să mai continui, dacă întregul context exterior o să-mi mai permită să continui, dacă eu îmi mai doresc să continui…

Chiar te-ai gândit să te oprești?

Da. Sincer, înainte de pandemie exista o încrâncenare cu care doream să-mi fac meseria, iar în timpul pandemiei am avut timp să-mi reevaluez motivațiile interioare. După toată vria aia în căutare de proiecte, atunci am avut puțin timp să mă întreb de ce. Asta nu înseamnă că am găsit întru totul motivațiile… Dar simt că pandemia mi-a arătat că există un raport mai echilibrat al meu cu meseria. Lucrul în teatru încerc să-l văd doar ca pe o parte din viața mea, nu ca viața mea întreagă. Și mi se pare ceva mai sănătos. Asta s-a întâmplat atunci, cumva forțat, și întâi am avut un șoc. Dar apoi am observat că există soare, un fir de iarbă, un animal, un prieten… Și a existat un fel de reconsiderare și apoi, când lumea s-a redeschis, a revenit bucuria că fac ceea ce fac.

Din ce se încarcă un regizor?

Din lecturi, din plimbări, din discuții cu oameni care mă inspiră, din ceea ce alți artiști fac…, din lecturile care nu sunt neapărat din zona teatrului, cărți științifice din domenii care mă pasionează, cum ar fi neuroștiința. Și se creează tot felul de legături care mă inspiră. Cu timpul, îmi place tot mai mult ca inspirația să-mi vină din altă parte, nu din teatru. Din viață… dintr-o întâlnire simplă cu un prieten pe care nu l-am mai văzut de mult și care are alt univers decât cel în care trăiesc eu, îmi place să mă uit la oameni în autobuz, în parc, să observ situații… așa cum făceau scriitorii old school. Și fur senzații. Senzații și emoții pe care acești oameni mi le dau. Și notez senzațiile respective, pe care le pot folosi după aceea. Nu notez neapărat o poveste, ci ceea ce trezesc în mine.

Deci simți că e o altă energie în teatru acum?

Simt efervescența și un soi de colaborare mai plăcută și mai așezată, mai sănătoasă decât înainte. Generații diferite s-au pus în acord. Nu simt că mai e virulentă competiția. E mai mult de dragul jocului…

Ești o optimistă…

Mă ajută. Negativitatea nu ne ajută la nimic. Lumea nu se termină cu noi, nu începe cu noi și tot ce putem să facem e să găsim doza de optimism.

Care a fost prima motivație ca să faci teatru?

De când eram copil, vedeam tot felul de detalii ale vieții, pe care le înregistram fără să vreau și care-mi dădeau o bucurie aparte. Eram într-un context și vedeam o grămadă de lucruri în spate… le observam și mi se părea că sunt două realități, uneori trei… apoi am descoperit cu timpul lectura și filmele… Eu m-am născut în Câmpina și Câmpina nu avea teatru, deci acces la teatru n-am prea avut. Așa că drumul a fost puțin ocolit. Dar lectura, filmele, discuțiile cu anumiți oameni de o anume sensibilitate îmi dădeau încredere că realitatea asta pe care eu o vedeam în spatele realității e vie și există și eu aș putea s-o pun în pagină, s-o strâng în ceva. S-o strâng în mintea mea… Pur și simplu începeam să construiesc povești, așa funcționa mintea mea. Cum aveam un moment la școală, în care ceva nu mă interesa, era de-ajuns să mă uit pe geam și se construia o întreagă poveste. Nu mă plictiseam. Cred că ăsta e primul pas, un fel de nevoie de poveste… Dar nu m-a atras să scriu, pentru că eu am o personalitate foarte vizuală. Îmi place să văd! Nici nu aud cât văd…

Poveștile le construiai pentru tine… S-a schimbat asta?

Când am dat la facultate, am dat pentru că-mi doream un loc unde să pot să explorez mai mult lumea asta din spatele celei evidente. Iar comuniunea dintre regizor și actor, de fapt între niște sensibilități, mi-a arătat că se întâmplă un schimb aproape electric, se aprinde lampa mai tare și vezi mai bine acea realitate. De-atunci m-a fascinat relația asta și mi-am dat seama că nu sunt singură și că împreună putem călători într-acolo… Apoi am luat spectatorii în calcul tot mai mult și m-am gândit cum ar fi să iau pe cineva de mână și să-l duc cu mine pe acest drum. Eu nu vreau să-i ofer spectatorului doar destinația, vreau să-i ofer și drumul. Uneori spectacolele mele au niște timpi mai dilatați, în care simt nevoia să rămân cu spectatorul, să fim împreună în călătorie.

Pentru cine faci acum teatru?

Mi se pare important ca teatrul să nu fie ceva separat de viață. Iar viața mea e și personală, e și într-un context social. Și atunci, zona mea personală e influențată de acest social. Fără să mă refer aici la teatrul social. Dar mă interesează tot mai mult în spectacolele pe care le lucrez să creez link-ul ăsta între ce simt acum și aici că e lumea și povestea pe care o pun în scenă. Adică povestea s-o citesc din perspectiva „aici și acum”. Nu doar a unui „personal” al meu, ci a unui „personal” influențat de contextul în care trăiesc. Cred că de-asta o fac. Ca să comunic.

Și care e mesajul?

Un mesaj nu am. Dar am întrebări. Există tot timpul conflictul ăsta între interior și exterior. Și mi se pare uneori că, dacă sunt singură, mă blochez. Și atunci pun întrebări…

Care sunt cele mai importante întrebări pe care le pui prin teatrul tău?

De ce suntem aici? Și cum să trăim aici împreună?

Ai primit până acum vreun răspuns, fie el oricât de sumar, la întrebarea „De ce suntem aici?”

Pentru celălalt suntem aici… Nu simt asta tot timpul. Câteodată sunt prea prinsă de propriile mele griji sau orgolii. Dar uneori, în anumite clipe, am simțit că răspunsul ar putea să fie în această zonă.

Care mai e acum scopul sau sensul teatrului?

E o zonă de comuniune, mai ales acum când suntem atât de distanțați… stăm la masă cu familia și fiecare stă pe telefon. Deci cred că asta e forța lui cea mai mare și ar trebui speculată maxim. Și anume, că pentru două ore niște oameni nu stau cu capul în telefon și se uită la același lucru și râd la același lucru… E un spațiu care ține vie o făclie a prezentului. A relației vii între oameni.

Dacă mă uit la textele pe care le-ai montat de-a lungul timpului, sunt și texte din dramaturgia clasică, sunt și texte sociale, dar reconfigurate într-un mod inedit. Care e firul roșu care le unește?

Întâi e ceva visceral, care vine dintr-un spirit de revoltă legat de relațiile dintre oameni, și apoi, în explorarea textului, am o doză de atitudine critică la adresa lui. În general, cred că orice text bun are o doză de element critic la adresa umanității, a vieții. Ne aduce în lumină niște lucruri la care nu suntem destul de atenți și care ne afectează. Deci utilitatea lui asta este…

Ce rol are emoția pentru tine?

Emoția o văd în strânsă legătură cu șocul. Așa cum a pornit el din tragedia greacă. Sigur, adaptat la lumea noastră. Șocul te aduce în prezent! Și, prin acest șoc, te deschide, iar în momentul în care te deschide, un teatru de calitate și util găsește canalul emoției. Nici nu concep teatrul fără emoție. Mi se pare un nonsens. Deci teatrul e emoție! Ceea ce nu înseamnă că nu e și intelect, și gândire, dar e și emoție care te ajută să pătrunzi uman prin niște filoane ale gândirii care altfel ar rămâne sterile. Numai roboții n-au emoție.

Ai vorbit despre teatrul util. În ce fel e teatrul util?

Păi de ce să mergem la teatru dacă nu e util? Teatrul ne poate deschide o ușă spre ceva unde noi azi – pentru că alergăm la job, acasă – n-avem timp și disponibilitate emoțională să intrăm. E o realitate mai subtilă… care ne poate arăta lucruri care sunt de o altă consistență și care pot să ne ajute să trăim mai frumos. Aici cred eu că e utilitatea teatrului.

S-a vorbit mult în ultimii ani despre regia la feminin. Așadar, există o regie feminină?

Spiritul feminin pleacă de la detaliu și construiește încet-încet o lume. Sau, cel puțin, așa simt eu că fac. Spiritul masculin mi se pare că trage tușe mai groase și de-abia apoi poate intră în detalii. Uneori observ asta, că e o abordare din părți diferite, din unghiuri diferite. Dar altfel, eu de-asta sunt aici, pentru că am crezut întotdeauna că orice femeie poate să facă ceea ce face orice bărbat. La nivelul intelectului și al emoției cred că o femeie poate să facă orice…

Unei femei regizoare îi este mai greu să intre în sistem decât unui bărbat?

E o discuție lungă… Cred că nu e vorba doar de sistemul teatral, ci de orice sistem.  Un bărbat e creditat mai ușor…  Ne-o arată realitatea din jur. Dar sunt convinsă că schimbarea nu trebuie făcută cu bâta, ci cu gândirea că vom conviețui împreună în mod egal de-acum înainte, nu cu ideea că cineva pune la punct pe altcineva, pentru că altfel se va petrece aceeași greșeală, doar că de partea cealaltă. Eu cred că trebuie să fim o echipă. Cred că lucrurile trebuie spuse echilibrat și mai subtil.

Atunci când lucrezi un text, cine ești tu în raport cu acel text? E acolo un mic impuls demiurgic? Cine ești tu față de ceea ce creezi?

Sherlock Holmes. Mă simt ca și cum intru într-o lume și încep să văd…

Deci lumea există…

Da, da. Există. Și ea mi se dezvăluie treptat. Deci rolul meu e mai mult de detectiv decât de demiurg. Și detectivul ăla care a văzut și acel detaliu și pe celălalt, la un moment dat simte nevoia să pună lucrurile cap la cap ca în Agatha Christie și să zică: „Tu ești criminalul!”.

Spuneai mai devreme că ți se pare important să citești un text din perspectiva lumii în care trăiești. Dar cât de departe merge, totuși, libertatea unui regizor?

Dacă tu te întorci împotriva textului, se întoarce și el împotriva ta. Există un anume fel de text care e într-o anumită cheie. Nu poți să lucrezi un Shakespeare și să-l crezi Caragiale, nu poți să lucrezi un Cehov și să-l crezi Brecht. Sigur că se pot împrumuta mijloace… În fiecare perioadă, însă, textul acela relevă altceva, dacă e un text bun, valoros, dacă e fundamental uman. În fiecare perioadă, tu poți să-l vezi din alt unghi, lumina pică pe altceva. Fără să-i negi cheia, stilul… Or, eu cred că aici e măiestria unui regizor și a unei trupe, să descopere acele lucruri, să schimbe puțin perspectiva și dintr-odată să se releve altceva, ceva ce nu se mai văzuse. Altfel… îmi vine întotdeauna în minte întrebarea: „De ce nu ți-ai scris tu textul?” E textul unui om! El a pus acolo ceva și ți-a oferit ție. Cu ce drept iei tu acel text și-l transformi în altceva? Dar respectul față de text nu înseamnă subordonare…

E mai mult povestea ta sau mai mult a dramaturgului?

În timp, mi-am luat mai multe libertăți. La început, eram mai supusă dramaturgului. Dar acum cred că am ajuns să comunicăm, ne mai luăm și la trântă…

Vorbești cu dramaturgii?

Da, vorbesc. Ca și cum ar fi în capul meu.

Dar apoi ajungi în sala de repetiții. Cum se întâmplă lucrurile acolo, în laborator?

Pentru mine claritatea între mine și actor e ceva foarte important. Și prin „claritate” vreau să spun că ne propunem foarte clar itinerariul. Trebuie să mergem de aici, până aici… Trebuie să fie foarte clar ce căutăm împreună. Acest „împreună” pentru mine e esențial. Întind mâna să ne luăm de mână…

Și tu ești ghidul?

Câteodată se schimbă raportul. De multe ori tu vezi doar prin actor că e așa și nu e invers. Și atunci el devine ghidul. Fluctuează. Dar important e că suntem împreună pe acest drum. Împreună cu toată echipa, inclusiv cea tehnică, care e foarte importantă pentru mine. Toți lucrăm pentru același lucru. Și dacă asta se întâmplă, atunci se întâmplă ceva ce e greu de pus în cuvinte, în sensul că e ceva electric. E un fel de electricitate în aer, în care lumea se simte inspirată. E ceva extraordinar de pozitiv acolo. Claritatea are legătură cu simplitatea. Și simplitatea e iarăși ceva foarte valoros pentru mine. Sigur că trebuie să știm unde vrem să ajungem. Pentru că noi nu căutăm așa într-o nebuloasă. Există o direcție. Și direcția aceea trebuie s-o miroasă regizorul. Asta e treaba lui! Și s-o transmită coerent celorlalți. Iar în sensul ăsta, da, regizorul e ghid.

Spuneai acum vreo zece ani că regia e o combinație între matematică și poezie. S-a schimbat sau s-a nuanțat acest gând?

E valabil încă, pentru că prin simplitate și claritate vorbesc de ceva matematic, de fapt. Cred că lucrurile care nu pot fi puse în cuvinte apar pentru spectator doar dacă până într-un punct drumul a fost foarte clar. De-abia de-acolo începe ceva care poate fi doar intuit sau simțit. Acolo apare poezia, în punctul acela unde nu mai poți să construiești. Și acum, pe lângă poezie și matematică, putem să adăugăm neuroștiința… pentru că mă pasionează să descopăr ce e omul din mai multe perspective: emoțional, fiziologic, fizic. Cred că toate ne ajută pe noi ca artiști.

Dacă ar fi să vorbim despre căutare… Ce te arde în momentul ăsta?

Mă interesează să lucrez Shakespeare. Pentru că mi se pare că acum s-a copt ceva în mine și, după ce i-am citit ani buni textele, acum vreau să le lucrez. Dinamica situațiilor propuse de el, forța cu care ne arată ce e în jur sunt foarte puternice acum pentru mine…

Ce loc are teatrul tău în acest context teatral și social?

Cred că invită la introspecție. Și apropo de utilitate, mi se pare că e nevoie de asta. Și mai cred că invită și la o atitudine ceva mai obiectivă, încercând să înțeleagă ambele părți ale unei probleme, fără să părtinească o anumită direcție, pentru că menirea e și asta: să vedem obiectiv prin teatru.