Un articol de NICOLETA SCHIȚCO
„știu că mâine va fi mai rău”, primul vers din volumul Adei Lupu anunță conștiința trecerii pe care o capeți întâi în așteptarea dureroasă a vindecării unui om drag, vindecare anulată de „hârtia cu diagnostic” – oglindire a realității de dinainte ca Realitatea să se fi privit măcar în oglindă, care-și așteaptă împlinirea, întâlnirea reflexie cu obiectul reflectat, moartea.
Volumul începe cu o lungă așteptare care ia forma speranței: „o să fii bine”, „o să fim bine”, „îți spuneam o să fii bine, râdeam”. Nu e o speranță laică, una ce își are realizarea în concret, în realitatea imediată, ci una superioară, în care, după cum spune Andrei Pleșu într-un dialog: „și ținta spre care mergi merge spre tine”, iar speranței nu-i sunt proprii decât manifestările luminoase, cum sunt râsul și jocul: „hai să vezi ce frumos e afară”, „hai să-mi spui ce planuri/ ți-ai făcut pentru vară”. Seninătatea curge prin volum asemeni unui izvor cald într-o regiune glaciară, unde vânturile reci aduc durere și sufocare, unde până și „pieptenele tău albastru/ și-a înfipt dinții rari în zăpadă/ cu duioșia unui satâr în carnea porcilor”. „mamaei&mamamea”, bunica reușește, în lipsurile și frustrările unei societăți post-comuniste, să crească un trandafir japonez în grădina din spatele blocului – un copil care privește peste ani același bloc și spune „aici am locuit noi,/ aici eram fericiți”. Iar copilul, cu grijă, după ce înghite „durerea rece,/ cum un actor mestecă gheață/ ca să scape de voce/ la celebrarea iubitului conducător”, privește la omul drag așezat în luntre și trage peste el „zăpada pufoasă în loc de plapumă”, ca să-l urmărească apoi cum trece apa, iar, în prezența căldurii și luminii reluate în cuvintele „o să fii bine” și în râsul pentru care găsește resurse interioare ca să și-l aducă pe chip, luntrea să se preschimbe într-o amintire luminoasă ca o insulă de verdeață. Ciclul celor cinci poeme-monolog, dureroase prin așteptarea pe care o presupun, în care vocea Adei Lupu reușește totuși să-și păstreze căldura, e urmat de „27 septembrie”, poem în care bunica iese din trup în chip de lumină, iese din trup, din apartament, din casa scării, din bloc.
Adesea nădăjduim ca spațiile pe care le folosim drept refugiu să rămână intacte după plecarea noastră, să încremenească în timp, ca să le folosim apoi ca pe forme ale memoriei. Trăim, însă, cu toții, dezamăgirea de a le regăsi altele: „am lăsat câinii pui și i-am găsit bătrâni”, „am lăsat teii tei și i-am găsit mașini”, „în locul aprozarului e o casă de pariuri”, „blocul nostru s-a golit de noi”. Iar atunci când ne dăm seama că spațiile exterioare au eșuat în rolul de conserve ale timpului, punem la îndoială capacitatea de stocare a propriei cutii craniene. Autoarea anunță în „calendar” că „multe din amintirile mele sunt inventate,/ nu știu cât din trecutul meu îmi aparține cu adevărat” și începe rememorarea, partea a doua a volumului – „insomnii subacvatice”.
Memoria e de o densitate apropiată de cea a visului, e o lume lichidă, așa că te transformi „într-un animal subacvatic”, iei o gură de aer la suprafață și te scufunzi de-a dreptul în ea, „la începutul anilor ’90” unde „lumea abia se dezmeticea,/ sărăcia trecuse/ și nu prea”. Familia e mai mult un spectacol în care rolurile au fost repartizate prin tragere la sorți, așa încât „mama e mai mult sora mea”, „bunicii sunt părinții noștri”, iar „tata e un delfin”. Toți acești oameni dragi formează lumea unui copil, lume care nu e mai mare decât un acvariu, o cupolă a copilăriei menită să protejeze o algă de mare ce privește, prin sticlă, la animalele marine din afară, unele mult mai mari – balene care amenință să înghită alte viețuitoare sau lumi întregi. Bunicii-țestoase, mama-sirenă, bancurile de pești piranha, meduzele viespi de mare, carașii aurii, rechinii, moluștele, toate aceste vietăți fie intră în acvariu, în spațiul algei imobile, fie se apropie mult de sticla lui. Sfârșitul copilăriei începe cu „mai întâi boala, apoi moartea” bunicului. Pereții acvariului crapă ușor, copilul-algă se desprinde de substrat, cunoaște mișcarea, maturizarea și revenim, după o scufundare de o singură respirație, la suprafață. Ieșim din memorie confuzi, ca din vis, fără să știm dacă lucrurile s-au întâmplat întocmai, confirmând spusele din poemul „calendar”. Memoria, localizată undeva în întunericul cutiei craniene, eșuează. Amintirile, însă, sunt înregistrate continuu, chiar acum, în partea a treia a volumului – „îngerul tăcut”, deci e nevoie de o altă formă a memoriei.
Îngerul tăcut/ Cristinel/ Leolea/ Bosea/ Boboc/ Momosea/ Bobolea/ Dusea e o prezență constantă de la partea a treia încolo, reluat în titluri la distanța de un poem. Copilul răspândește o căldură și seninătate pură, care te învăluie în momentele de anxietate: „când mă strânge în brațe, rămân fără aer/ și fără păcate”. Vocea de părinte încearcă să creeze acvariul protector în jurul copilului, în timp ce propria lume subacvatică se lărgește și trece din tinerețe în următoarea etapă. Primele două poeme din ciclu anunță două voci ale Adei Lupu: una senină, ce-i aparține și Îngerului tăcut, și cealaltă – singură, deznădăjduită, care apare după ce Îngerul tăcut adoarme, dar încă nu s-a intrat în starea de visare, voce izvorâtă din frica pierderii: „am pierdut ceva important,/ nu știu ce,/ simt doar că nu mai e”. Iar mintea, împărțită în cea secretă și cea publică, nu a păstrat amintirea a ce a fost pierdut, ea se reafirmă ca formă eșuată de memorie și devine, astfel, o prelungire a fricii. Numeri „în gând/ câte ore împreună ratăm în timpul somnului” fără certitudinea că cele petrecute împreună sunt întipărite și păstrate intacte.
În partea a patra vin „noile insomnii” care, alături de sensibilitatea Adei Lupu pentru poezie, îi revelează literatura ca formă a memoriei. Întreaga carte e un exercițiu de sinceritate prin care, dacă la început se vrea imortalizarea oamenilor dragi printr-un discurs poetic, se reușește, de fapt, o smulgere a bandajelor vechi și stângace de pe niște răni care supurează de 30 de ani încoace. Ada Lupu dezvăluie vulnerabilități umane trecute sub tăcere, dintr-o mare iubire pentru oameni, iar, prin volumul „colțul liniștit al pernei”, ne oferă și o șansă de vindecare.
Lasă un răspuns