Obsesia pentru artă și demonii ei

Coincidența sau cum vreți să-i spuneți a făcut ca în prima parte a anului, când cititorii și poate mai ales cititoarele de beletristică din România începeau să vorbească despre „Jurnalul interzis” al Albei de Céspedes, reeditat la Humanitas într-un alt secol decât cel în care a fost scris, la Editura Litera să se traducă în premieră un roman care invită, cumva, în aceeași lume italiană postbelică, punând lumini și accente diferite.

„Casa de pe strada Gemito” de Domenico Starnone privește cu mânie într-un sud în care puține sunt de admirat. Nici soarele nu e așa o binecuvântare în lumea de după război, nici napoletanii vorbăreți și atât de vulnerabili, care caută drumul drept după război și se străduiesc să redescopere bucuriile vieții de zi cu zi și nicidecum fatalismul de care se pare că nu se pot îndepărta. După Al Doilea Război Mondial, Napoli pare că și-a pierdut culoarea și tinerețea. Nu mai este „orașul nou”, cum susține etimologia, ci un oraș parcă îmbătrânit, cu riduri, cicatrici și rictusuri, care nu debordează de speranță. Pe acest fundal mohorât, lipsit de nuanțe, și-a așternut povestea scriitorul italian prezent acum în librăriile noastre cu acest al treilea titlu, publicat la câțiva ani după ce Litera i-a editat romanele „Noduri” și „Păcăleală” (mai cunoscut pe plan internațional datorită traducerii în engleză semnate de cunoscuta scriitoare Jhumpa Lahiri), prea puțin observate la momentul apariției lor la noi, deși ele ocupă un loc important în opera lui Domenico Starnone.

Familiarizați sau nu cu literatura italiană de astăzi, cei care deschid coperta pe care pot recunoaște o scenă de viață cotidiană din fascinantul oraș-port ajuns sinonim cu spiritul sudic vor fi răsplătiți în mai multe feluri. „Casa din Strada Gemito” a apărut chiar în anul 2000, parcă în chip de despărțire de o lume, de fapt de o mentalitate care trebuie să rămână în urmă. Publicat la noi la un sfert de secol de la apariția lui în Italia, unde a câștigat Premiul Strega și nu numai, romanul acesta scris când Domenico Starnone se afla în deplină putere, iar scrisul lui prinde curaj să se strecoare în zone incomode, să dea la iveală lucruri incomode, are datele unei întoarcere necesare, poate izbăvitoare, în trecut. Un trecut tenebros, cu care povestitorul Mimì trebuie să se răfuiască pentru a-l accepta, a-l înțelege și a-l depăși. Un trecut dureros, dominat de chipuri chinuite și chinuitoare, de neputințe și obsesii.

Dimensiunea autobiografică pe care o bănuiești parcurgând romanul primește un fel de confirmare dacă arunci o privire în biografia autorului, dar asta prea puțin contează. Contează că lui Starnone, exasperat, ca și soția lui, de ipoteza că s-ar afla în spatele celebrului nume Elena Ferrante, i-a ieșit în ultimii ani ai secolului XX un roman cât o lume care stă se nască din propria cenușă postbelică: o lume clocotitoare, înspăimântată, catolic-fatalistă și doldora de măști hâde, ca în teritoriile stranii din proza și dramaturgia lui Luigi Pirandello, fiu nefericit al sudului și scriitor genial. Roman al sfârșitului războiului, „Casa de pe strada Gemito” este și romanul în care mijesc zorii, cum spuneau poeții din vechime: în primul rând, zorii unei alte concepții despre lume și existență.

Când Valeria Cossati, protagonista din „Caietul interzis” al Albei de Céspedes, se simte prizoniera propriei vieți la Roma, la jumătatea anilor ʼ50, la Napoli, tânărul Federí, muncitor la Căile Ferate, începe să de creadă pictor, protagonist al unui destin nefericit, care îl ține departe de pasiune și împlinire prin artă. Îngrădită de o sărăcie lucie, înfățișată frecvent în neorealismul italian și în noua proză care prind contur la jumătatea secolului, viața lui Federí, protagonistul acestui roman al înțelegerii și al iertării, alunecă pe panta periculoasă a iluziei odată ce face o descoperire. Odată ce descoperă universul din Teatrul Bellini, Federí descoperă universul infinit al artei, pentru el aflat în iremediabilă opoziție cu universul finit al vieții cotidiene. Căzut pradă iluziei talentului, tânărul italian ce se visează pictor celebru se cufundă într-o continuă autoiluzionare ca într-o mlaștină necruțătoare, care ucide tot, inclusiv oameni.

Încheiată odată cu viața însăși, alunecarea lui spre prăbușire e însoțită de complex fabulatoriu, misoginie, megalomanie, tiranie  și alți demoni, demonii care distrug, într-un fel sau altul, viețile plăpânde din jur: pe a lui Rusinè, soția simplă și supusă până la autosacrificiu, pe a lui Mimì, fiul care, povestind, își reface tatăl din amintiri și încearcă să-l vadă în lumina necesară a adevărului, pe ale celorlalți copii, participanți la o viață de familie mutilată.

Construită din piesele unui puzzle complicat, mină de aur pentru psihologi, figura tatălui reconciliază o falsă contradicție: figura tatălui dominator, mistuit de încrederea oarbă în talentul propriu și de sentimentul otrăvitor al nedreptății destinului, este totodată figura tatălui absent. Pentru copii, Federí este absența supremă și multe pagini dureroase scrie Starnone despre asta, conturând un roman reușit, cu secvențe puternice, deși parcă fără nimic remarcabil din punct de vedere stilistic. Pentru soție, în cazul căreia se observă ușor un cert sindrom Stockholm, Federí este, totuși, o poveste mai complicată, care-i dă cititorului ocazia de a căuta propriile răspunsuri.

O pânză fină împletește romancierul italian în cartea lui ce ne trimite cu gândul la vechea, la clasica metodă balzaciană. Într-adevăr, vedem întâi imaginea de ansamblu, apoi detaliile. Dar nu pentru că povestea se spune cuminte, la persoana a treia. Dimpotrivă, povestea se spune preponderent la persoana întâi, urcă și coboară, se întrerupe, se întoarce în timp și amestecă momentele și imaginile, provocându-ne să ni-l imaginăm pe acest tată ratat, absent din propria viață. Dominator dominat și călău victimă, Federí pare să reconcilieze tendințe contrarii, suscită interpretări și felul în care prinde contur face din „Casa de pe strada Gemito” nu un roman de familie, nu un oarecare roman psihologic, cu elemente de thriller, ci în primul rând un roman despre forța – constructivă și distructivă – a artei. Meditație despre contrarii precum adevăr-minciună, esență-aparență, autentic-kitsch, cartea decupează cu mișcări atente figura unui artist devorat de un fals talent, care se crede victimă, dar este, de fapt, călău. Mistuit de o chemare neconfirmată de recunoaștere, pictorul autodidact din Napoli, unde totul e o mască și poveștile nu se termină niciodată, îi prilejuiește lui Domenico Starnone o reflecție amară despre artă și forțele ei, despre relația schimbătoare dintre adevăr și minciună și, în ultimă instanță, despre raportul fragil dintre bine și rău.

Niciodată complet separate, binele și răul se amestecă într-un tumult seducător, în acea frumusețe a vieții despre care scriu atât de bine destui prozatori italieni de ieri și de azi.  „Vedi Napoli, e poi muori!”, a notat cândva un om de spirit celebru în urma unei călătorii, și cuvintele lui au rămas. Întorcându-se în orașul natal să-și revadă copilăria și să-și înțeleagă trecutul, povestitorul revizitează un spațiu al amestecului prin excelență, unde cenușiul de zi cu zi face parte, de fapt, din frumusețea nevăzută de zi cu zi, chiar și atunci când vremurile nu țin deloc cu oamenii, aceste ființe vulnerabile, curioase și vorbărețe, dornice să spună și să asculte povești. „Am mers pe trotuar până la hotelul Terminus, până la poarta care dă înspre șinele rutei Circumvesuviana, până la hotelul Anna. Am avut impresia unei zone haotice, în plină sărbătoare”, rememorează fiul întors în locul copilăriei, „în care se simte mirosul pizzelor, pastelor, gogoșilor, al spaghetelor cu scoici, al schimburilor de mărfuri legale și ilegale, un teatru al tuturor dialectelor din sud, în care poți vedea toate nuanțele de piele, poți asculta toate tipurile de muzică, în care răsună glasuri străvechi și noi”.

Haos și sărbătoare, într-o imagine în prozatorul surprinde laconic spiritul unui loc inepuizabil. Încercați să ascultați „glasurile străvechi și noi” din cartea lui Domenico Starnone, tradusă de Miruna Bulumete. Citind-o, alături de cele câteva romane ale Italiei de astăzi traduse la noi în ultimii ani, nu doar că veți vedea Napoli poate altfel, ci veți gusta ceva din forța farmecul prozei italiene de astăzi.