E greu să faci doi pași în spate și să devii spectator al unui spectacol pe care l-ai văzut cum se construiește de la momentul primelor lecturi, de la primele căutări, de la primele discuții. În ceea ce privește „Doctorul”, nici măcar nu-mi propun să iau distanță, pentru că experiența lucrului cu Andrei Șerban rămâne unică prin intensitate, prin forța cu care te face să te chestionezi, prin felul cum te invită la a-ți regândi perspectiva asupra teatrului și asupra sensului teatrului.
Spectacolul a avut premiera la finalul anului 2025, la Teatrul Nottara, și a creat în jurul lui un soi de electricitate, așa cum se întâmplă de obicei cu spectacolele lui Andrei Șerban. „Când sunt întrebat de ce prefer să montez cu precădere teatru clasic, răspunsul e cam același: în primul rând îmi place să fiu „demodat“ (o spun glumind), deci încerc să merg împotriva modei actuale, care tinde ori să închidă în sertar textele clasice, ori să le distorsioneze, după capricii de moment, astfel încât valoarea piesei originale e anulată”, a scris Andrei Șerban în caietul-program. E începutul unui text în care explică de ce alege în ultima vreme piesele dramaturgului Robert Icke, care sunt practic rescrieri ale unor texte clasice, în cazul de față „Profesorul Bernhardi” de Arthur Schnitzler.
Însă nu despre spectacol în sine mi-am propus să vorbesc, deși este, probabil, una dintre cele mai dure critici la adresa societății actuale din câte am văzut pe scenă în ultimii ani. Pentru că surprinde toată mâzga unei lumi ipocrite, din ce în ce mai ipocrite în veșnica ei clamare a toleranței, tot zgomotul unei societăți care nu mai are timp și nu mai are substanță, toată degradarea și superficialitatea unei lumi care trăiește doar pe orizontală. Timp de trei luni am asistat la felul cum Andrei Șerban a construit tot acest univers strâmb, o caricatură perfectă a lumii noastre, care surprinde felul în care percepem realitatea, felul în care ne raportăm la noi înșine, lașitățile noastre, neputințele noastre. De la momentul primelor lecturi, când s-au discutat nuanțe de text și s-au setat și resetat linii are personajelor, Andrei Șerban a creat încet, încet replică după replică și gând după gând și scenă după scenă acest univers deloc comod, cu personaje aproape hidoase, cu trăsături îngroșate până dincolo de caricatură și care sunt puse să se adreseze direct publicului. Iar efectul de oglindă e teribil! Relațiile dintre personaje trec prin relația cu publicul și prin reacțiile lui. Acest tip de construcție împreună cu sunetul live al tobelor creează un soi de forță vulcanică pe care nu o conștientizezi din primul moment și care pentru unii poate fi copleșitoare…
Textul în sine este o provocare, pentru că aduce în discuție idei, teme și probleme cât pentru zeci de tratate. O doctoriță renumită în cercetarea Alzheimer-ului primește la un moment dat în clinică, în urgență, o adolescentă cu septicemie, în urma unui avort nereușit. Doctorița Ruth Wolff este evreică, dar nu este practicantă, iar singura ei religie este… medicina. Pentru că vrea să-i asigure fetei o moarte liniștită, îi interzice preotului catolic accesul la ea pentru ultima împărtășanie. Și acest fapt declanșează un tăvălug la nivel social, în care totul, toate straturile, până la cel mai înalt nivel politic, sunt desfăcute, lăsând la iveală toată mizeria și superficialitatea; liberalizarea opiniei publice dusă la extrem în epoca rețelelor sociale, anularea competenței, aruncarea ei în derizoriu.. Ruth va fi târâtă în noroi, judecată public în platoul televiziunii de oameni fără nicio expertiză, care invocă toleranța. Rasism și antisemitism, rațiune și credință, etică medicală și umanitate, puterea opiniei publice și competența, toate sunt mingi aruncate publicului, cu forță, cu un soi de violență, care-și propune conștientizarea, lăsând în urmă o întrebare despre relativitatea adevărului la care spectacolul nu răspunde, dar nici nu-și propune: adevăr sau speranță?
Aș spune că alegând să lucreze cu două distribuții diferite, în rolul lui Ruth Wolff distribuindu-le pe Andreea Grămoșteanu și Ada Navrot, Andrei Șerban a creat două spectacole diferite, cu două personalități profund diferite, dar cele trei luni în sala de repetiție m-au făcut să mă atașez de fiecare inflexiune a fiecăreia dintre ele, de căutările lor, de felul în care o replică sau alta schimba perspectiva. Am văzut cum fiecare dintre actorii din distribuție schimbă, încearcă, taie, revine, la infinit, la infinit… pentru că Andrei Șerban a fost ghidat toată viața de ideea lui Brook că în ziua în care o producție e terminată „ceva invizibil începe să moară…”. Și am trăit în cele trei luni această vulcanică nevoie de viu… de rescriere, de neînchidere într-o formă fixă. N-am să vorbesc despre fiecare dintre colegii din trupa de la Nottara, pe care i-am redescoperit, le-am văzut forța, fragilitatea, oboseala, iritarea, nervozitatea și, mai ales, disponibilitatea de a încerca iar și iar o scenă, un cuvânt, o inflexiune. Am văzut cum bucăți din fricile și personalitățile lor, din emoțiile și nervozitățile lor, se strecoară în rol și am văzut timp de trei luni un regizor cu o forță vulcanică, teribilă, care își ia seva și forța din teatru și, alături de Dana Dima, reia și șlefuiește la infinit o scenă până când seamănă cu aceea perfectă din mintea lui, iar a doua zi o dărâmă cu totul și o ia de la capăt. Castele construite pe nisip care, într-un final, au efect de palimpsest. Straturi, peste straturi, peste straturi de sensuri și substanță.
Însă ceea ce rămâne remarcabil, așa cum remarcabile și absolut incomparabile ca experiență rămân Academiile Itinerante ale lui Andrei Șerban – care, desigur, în lumea noastră „eficientizată” și obsedată de cifre, tabele și excel-uri nu-și mai au locul –, e energia pe care Andrei Șerban o aduce într-o trupă. Există o replică absolut superbă în „Doctorul” pe care o spune Ruth, la final, strângând în brațe un ceainic fierbinte: „îmi aduce aminte că trăiesc!”. Și se potrivește perfect energiei pe care el o declanșează într-un teatru.
Dar ceea ce face Andrei Șerban în „Doctorul” este ceva extraordinar și greu de atins pe scenă. Surprinde și intersectează două axe… cea verticală și cea orizontală. Poate mai mult decât în oricare alt spectacol recent. De aici și cele două tipuri de interpretare atât de diferite și care au născut în timpul repetițiilor multe „de ce”-uri. Personajele toate implicate în scenele din spital, medicii, toți cei prezenți în platoul de televiziune sunt doar caricaturi ale lumii noastre, benzi desenate cu oameni-prototip, fără trecut, fără viitor, marionete ale prezentului, defilând goi pe dinăuntru pe scena istoriei, așezați în fața noastră și vorbindu-ne direct, posibile reflexii ale fiecăruia dintre noi. Un fel de machetă a unei lumi obsedate de suprafață și incapabilă să mai acceseze alte straturi. De partea cealaltă, Ruth Wolff! Care nu e o caricatură. E o eroină tragică. Și tot ceea ce se întâmplă e, în esență, o punere în scenă la nivel macro, pentru Devenirea ei. Tot tăvălugul pe care ea îl trăiește reprezintă axa verticală. Iar la intersecția dintre vertical și orizontal se află ea, singurul om din această poveste, care se caută pe sine, care se descoperă, care (se) înțelege, care are revelații. O eroină tragică față în față cu hybris-ul în secolul 21! Un doctor care crede că medicina e Dumnezeu și acționează ca atare, în numele unei idei, făcând abstracție de oameni, sentimente, vieți, adevăruri personale.
Într-un mod cu totul special, acest spectacol cu care Andrei Șerban s-a întors în teatrul în care a debutat acum 60 de ani vorbește nu despre societatea corectitudinii politice, deși vorbește și despre asta și despre tot ridicolul și lozincile ei găunoase, despre „sfârșitul competenței” și despre superficialitatea jenantă în care trăim, nu despre jocurile murdare din politică și despre bani și finanțări, deși vorbește și despre asta, nu despre asaltul mediocrității vocale și eradicarea elitelor, deși vorbește și despre asta, ci, în primul rând, despre valoarea umană. Despre devenirea umană într-o epocă în care individul e nu doar zdrobit, ci transformat în caricatură. Despre felul cum, ca-ntr-un film, Ruth începe să se contureze în 4D, în timp ce toți ceilalți rămân în 2D. Iar această intersecție a celor două axe mi se pare unică și absolut prețioasă. Și cumva răspunde subtil la întrebarea pe care Andrei Șerban o adresează și și-o adresează aproape obsesiv: De ce mergem la teatru?
Lasă un răspuns