Între poezie, frumusețe și rigoare. Slovenia

Nu era niciun zbor direct. Ca să ajung în Ljubljana aveam de ales să călătoresc fie cu o escală prin Belgrad, fie la Viena, apoi cu trenul. Atunci mai bine prin Veneția, mi-am spus, era cel mai convenabil ca preț; în două ore ajungeam la Trieste, și de acolo sunt curse zilnice cu autocarul.

Primisem o rezidență de traducere din partea Asociației Traducătorilor literari din Slovenia aproape de Hrastnik, cam la o oră de capitala slovenă, fiind acceptați și oameni care tălmăcesc din alte limbi, în cazul meu din maghiară în română.

Știam despre Slovenia doar că are cu cel mai mare PIB pe cap de locutor din țările fostului bloc socialist și că slovenii sunt oameni muncitori. Cu atât mai mare mi-a fost încântarea să descopăr o țară care, dacă țările ar avea o vârstă a lor, ar fi a unei adolescente, de o tinerețe vibrantă și neostoită frumusețe.

Trieste

O strălucire de indigo a mării Adriatice. Un oraș care se deschide cu totul spre larg, marea, marea, etern început – Mallarmé. Piaza del Unita – cea mai mare piață aflată în apropierea mării. Un oraș semeț, admirabil întreținut, mai degrabă austriac, decât italian. Gara putea fi cea de la Budapesta, același galben-ocru, aceeași ținută, ca un punct de vedere asupra lumii unic, stabil nu lipsit de o anume superioritate calmă, cu statuia lui Sissy (aici „Elisabetta”), împărăteasa Austriei în față, în stânga Porto Vecchio, lăsat în paragină. Prima linie feroviară Viena-Trieste  fost deschisă în 1857.

Cu siguranță nu e întâmplător că, dacă la Bologna, dar chiar și într-o mică și cuceritoare localitate, cum e Treviso, găsești în engleză cel puțin două rafturi de cărți (de fapt, mai multe) despre localitate (albume, antologii, cărți turistice, de istorie, gastronomie), în librăriile din Trieste în afară de câteva titluri în italiană, nu găsești cărți despre oraș. Orașul a fost cândva un model al eterogenității și contradicțiilor. Tripla ei populație tradițională, italiană, slovenă și germană  ̶  orașul lui „si”, ja” și „da”, cum îi spuneau  ̶  felul în care fiecare din ele și-a dorit ca orașul să devină parte a propriei narative naționale, face ca subiectul să fie delicat și cumva ocultat. Trst mas, Triestul nostru, spuneau slovenii. Nu găsesc nici cartea lui Magris despre oraș decât în italiană și mă încăpățânez să o citesc, deși felul în care scrie e greu de urmărit într-o limbă care nu ți-e proprie. Dar onestitatea lui intelectuală, stilul cu care m-a cucerit din studenție cu „Danubius” mă fac să nu renunț.

Triestinità, spune Claudio Magris în Trieste, Un’ identità di frontiera, este un amalgam de elemente contrastante, care stau sub semnul indefinibilului „o esență a imperiului (austro-ungar) făcută din contraste și piere odată cu fiecare soluție univocă la acestea, dar colaborează, cu autovătămare eroică și dureroasă la acea soluție, adică la propriul său declin, trăind din conflictul iscat dintre sensul său istorico-economic și aspirația iredentistă, care vizează desprinderea și astfel sfârșitul propriei sale particularități.”

Triestinii vorbesc azi un dialect al lor, veneto, în care sunt multe cuvinte germane, slovene, sârbo-croate și chiar grecești.

Din litoral austriac și portul principal al imperiului – aici își avea sediul marina austriacă și tot aici erau șantierele navale – un oraș care freamătă de viață și negoț, Trieste devine un port periferic al statului italian. Azi, e un loc de promenadă.

În docul aflat chiar în inima orașului, ce bătea în ritmul mării, pe digul impresionant de lung unde înainte ancorau vapoare încărcate de bunuri și pasageri (de aici pornea și ruta spre Statele Unite), acum poposește câte un uriaș ferry de croazieră, de două ori mai mari ca cea mai înaltă clădire de pe debarcader, parcă strivind armonia limpede a elementelor cu mărimea lor; poposesc o zi, cel mult două, apoi vine următorul.

La intrarea în Porto Vecchio, printre ruinele uriașe ale fostelor clădiri și-a ridicat cortul timp de o lună compania Cirque du Soleil și nu pierd ocazia să văd spectacolul Allegria – o reluare a marelui lor succes de acum douăzeci de ani. Îmi scapă un zâmbet când remarc că strada învecinată, se numește Gioia (de fapt via Flavio Gioia, navigator din sec. al XIII-lea), dar oricum o iei „gioia” înseamnă același lucru ca și „allegria” – bucurie.

Pe Canal Grande e ridicată o statuie a lui Joyce în mărime naturală, cum traversează cu spatele adus, unul din poduri îndreptându-se poate spre una din cafenelele lui preferate. Joyce sosea la Triest în 1904, avea 22 de ani, sărac, sperând să își găsească un post de profesor de engleză. Aici a scris Oameni din Dublin, Portretul artistului la tinerețe, piesa Exiles, multe poeme și aici a început să scrie Ulise. Aflu că era un împătimit al teatrului, frecventa mult opera locală și avea o voce de tenor, cochetase chiar cu ideea să studieze la Conservator. And trieste, ah trieste ate my liver, avea să scrie în Finegans Wake. Când pleca în 1920 la invitația lui Ezra Pound la Paris era deja un nume al literaturii.

Caffe San Marco e o cafenea literară  cu tradiție,  fondată în 1914 – cafeaua se bea în oraș ca în restul Europei, pe îndelete, nu în picioare la tejghea, după modelul italian. Aici obișnuia să scrie și Claudio Magris, murmurul și foiala locului îl ajutau să se concentreze.

 „Il caffė ė un’anarchia zingaresche, uno scenario di piccole libertà”, cafeneaua e o anarhie boemă, un scenariu de mici libertătăți”, scrie Magris. O știau bine și dramaturgii, Goldoni bunăoară, care în 1750 a scris chiar o piesă intitulată La bottega del caffė [Cafeneaua], locul pe atunci încă inedit, unde se amestecau clasele sociale. Cafeneaua ca un creuzet social – un punct de vedere la care azi nici nu ne gândim.

Putem fi antieroi pentru o zi

Deschis în septembrie 2024 Muzeul LETS (Letteratura Trieste)/ Muzeul literaturii din Trieste, e un spațiu fremătător, prin care orașul încearcă să se impună prin ceea ce îl definește tradițional: bogata tradiție culturală. N-are ruine antice, e un oraș al scriitorilor: Joyce a trăit cu întreruperi 15 ani, aici s-a născut și nobelistul Umberto Saba, Italo Svevo, Claudio Magris, și mulți alții. 

De câțiva ani muzeul organizează Festivalul Bloomsday dedicat lui Joyce. Anul acesta se ține între 13-16 iunie. Prind două zile. Motto: We can be antiheros just for one day. Putem fi antieroi pentru o zi. Sună bine. De la un stand primesc cadou o carte despre viața lui Joyce în Trieste, ediție bilingvă, italiană engleză. În aceeași zi văd reprezentația unei trupe de teatru din Dublin foarte emoționate de a juca în Triest. Au venit cu spectacolul Nora & Jim, de Nora Conolly regia: Ronan Wilmot, jucat în curtea muzeului Sartorio.

Opicina

Din Piața Oberdan pornește un mic tramvai de modă veche, care o pe bună porțiune funcționează ca funicular. Urcă abrupt pe coline, cățărându-se până la trei sute patruzeci de metri și ajunge în localitatea Opicina, aflată la vreo cinci kilometri distanță. Numele vine din slovenă „op pecini”, de pe stâncă, italienizat. Tramvaiul inaugurat în 1902, a fost la vremea lui o senzație. Închis în 2016, din cauza unui accident, linia a fost renovată și redeschisă chiar anul acesta. Doar călătorind spre Ljulbjana simți că granițele parcă s-au trasat cu rigla, atât de nefiresc, la nici zece kilometri de aici urmează granița cu Slovenia. Important era ca apele și Triestul să revină Italiei, căci, după ocuparea Triestului de către armata iugoslavă a lui Tito, Triestul a fost în 1955 anexat Italiei.  Acordul din 1975 fixa definitiv faptul că Triest aparține Italiei și Istria Iugoslaviei.

Las în urmă orașul, nu înainte să mă scald în apele Adriaticei, acolo unde merg și localnicii, la Barcola, Lungomare, promenada de beton și păduri de pini de-a lungul mării, aflată aproape de oraș. 

Slovenia

Cum treci granița se simte un alt aer, mai viu, mai tânăr, mai viguros. E o cu totul altă stare. Slovenia, o țară redusă ca mărime, o zecime din a noastră, în doar trei ore ajungi din Alpii iulieni la mare. Foarte împădurită, verde,  ca o gură de oxigen. Curată, cu oameni frumoși, prietenoși și zâmbitori. Pe unde merg nu văd nicăieri săraci, nici homeleși, nici imigranți. Țara – un amestec de frumusețe, rigoare și curățenie, care se îmbină firesc cu poeticul.  

Hrastnik

Un fost oraș minier cu puternică tradiție sindicalistă. Înconjurat de  munți, acoperit de pădure, este cunoscut pentru minele de cărbuni, care au fost exploatate încă din 1804, și industria de sticlărie. De fapt, întreaga regiune, cu localitățile învecinate Trbovlje, Rudnik, Zagorje. Legea închiderii minelor a fost pregătită repede, la doi ani după ce Slovenia a devenit independentă, în 1991, și au început închiderea lor la începutul anilor 2000, finalizarea ținând până în 2020.

Azi în vechile mine se ține anual un  festival de film muncitoresc și un concurs de atletism numit Jamatlon („jama” în slovenă însemnă peșteră), acesta din urmă de două ori pe an, pe 3 iulie, ziua minerilor și 4 decembrie ziua Sfintei Varvara, patroana minerilor, geologilor, prizonierilor și a tuturor care au murit de moarte violentă la locul de muncă.

O tânără din localitate cu care intru în vorbă în tren îmi spune că tot aici sunt îngropați mii de oameni într-o groapă comună din timpul războiului civil.

Rezidența mea se află într-o mică localitate la cinci kilometri de Hrastnik. Privesc orarul autobuzelor și se desfac povești: foarte multe curse dimineața, câteva după masa, una-două în weekend și acelea în zori. Citesc și traduc: de când minele s-au închis, oamenii sunt nevoiți să  lucreze în localitățile învecinate – în Celje, complexul termele de la Rismke Toplice, Lasko, Zagorje, Trbovlje. Ajung cu un taxi.

Májusfa, îmi spun când ajung. „Armindenul” sau ziua pelinului, la noi. Ziua de 1 mai când se puneau ramuri verzi la porți, pentru noroc și belșug; la casele cu fete se puneau puieți de mesteceni în fața porții. Mama îmi povestea că, pe când era tânără, în secuime, la fetele de măritiș mestecenii se puneau noaptea, la poartă. În unele zone, mesteacănul era plimbat prin tot satul cu căruța, apoi se ridica pentru toată comunitatea, cu o coroană în centru, ca aici. Sărbătoarea în diferite forme este larg răspândită. Caut cuvântul în slovenă. Mlaj. Găsesc pe net și o pictură de Brueghel cu o sărbătoare în jurul unui arminden.

Bradul de aici e ridicat în centrul localității pe un stâlp uriaș de peste treizeci de metri înălțime, plin de panglici colorate, ca un drapel înmărmurit al altor vremuri.

Apartamentul pus la dispoziție de Asociația Traducătorilor din Slovenia e spațios și confortabil. Donat de primarul orașului Hrastnik a fost dat în folosință de curând, în 2021.

Liniște, lentoare, un timp care se desface ca un pulover vechi. Prima zi aproape mă îmbăt de atâta liniște. Stau la tăcere, precum alții la plajă. Un amestec de copilărie, ca stare, și Moeciu de Sus, ca peisaj. O liniște verde, hrănitoare. O tăcere clorofilă. Visul oricărui traducător, scriitor. Să se cufunde în baia de liniște a zilei, să lucreze bucurându-se de larghețea timpului, neîngrădită de nimic. Nemaiexistând secvențialitate, nici activități cronofage, căci hoții de timp s-au evaporat, ziua devine brusc vastă ca o pădure celestă. O nesfârșire. Un timp deschis, generos. Seara inspir cu nesaț aerul de munte și mă gândesc la zăpușeala bucureșteană ca la un coșmar.

Biserica de alături, mare, nu lipsită de grație, funcționează pe post de ceas colectiv – și nu pot să nu îmi amintesc că la noi ceasurile publice s-au desființat, ultimul cel de la Obor cu puțin timp în urmă, oare de ce? E sfârșitul unui timp/ și al unei realități consensuale? – Aici ceasul bate nu la miezul zilei, ca în majoritatea ținuturilor catolice, ci… dimineața devreme, la șapte, sau mai devreme, poate chiar șase (aud mai mult în somn), amintindu-le oamenilor că e vremea să meargă la lucru.

Multe dorințe: să traduc, căci de asta am venit, dar să mă și odihnesc și să vizitez o țară în care mă aflu pentru prima oară; am primit un card de gratuitate valabil pe toate trenurile și autocarele slovene. Pot să le fac pe toate? Da, răspund ferm, chiar dacă ar fi să suprapun zilele, să le clonez, gândindu-mă la absența ceasurilor din spațiile publice din București, acum doar un simplu element decorativ prin parcuri (Cișmigiu, Herăstrău), mai e încă unul la Piața Romană care, ce să vezi, a încremenit la ora după-amiezii. În adolescența mea ne vedeam la Universitate, la ceas. Acum ne mai vedem mai rar, vorbim la telefon. Am schimbat vorbirea directă, cu cea indirectă. Îmi iau ceasurile înapoi și ele răsună de atâta tăcere. Între două zile de tradus, intercalez câte o excursie de o jumătate de zi, maxim o zi.

Bled

Fiind o țară mică  cu un sistem feroviar bun, doar și autostrăzi în două ore ajungi oriunde. Aleg să vizitez lacul Bled înainte de Ljubljana. Bled, un nume nou pentru o localitate veche, înainte de 1918 se numea Veldes amintit pe la 1004 ca Uelden. Învățasem la masterat despre Convenția de la Bled (Acordul Tito–Dimitrov) din 1 August 1947 când Josip Broz Tito și omologul său bulgar Giorgi Dimitrov prevedeau unificarea Bulgariei și a Iugoslaviei într-o viitoare federație balcanică, care urma să includă și Albania, dar nu s-au înțeles privitor la macedoneni (Tito voia ca Macedonia să fie a șaptea țară, de sine stătătoare, bulgarii considerau macedoneana un dialect al bulgarei și voiau să fie subordonată Bulgariei) și nici Stalin nu privea cu ochi buni ideea confederației, nici ajutorul dat de Tito Greciei, aflată în război civil, ducând la ruptura dintre Tito și Stalin.

Lacul e neverosimil de frumos, decupat parcă dintr-un roman de factură romantică sau o muzică wagneriană  ̶  în Slovenia simt adesea amestecul acesta de neverosimil și bine-cunoscut (moștenirea iugoslavă, socialistă)  ̶  de jur împrejur se înalță semeți, dar fără ostentație Alpii iulieni, în vârful unei stânci abrupte văd o cetate medievală, în mijlocul lacului e o mică insulă cu o biserică și nenumărate trepte. Există și o legendă, care se potrivește frumuseții locului. Se spune că o tânără văduvă a comandat un clopot din aur și argint pentru capela de pe insulă, în amintirea soțului ei ucis de bandiți și aruncat în lac. Dar barca aceea care transporta clopotul s-a scufundat și, uneori, noaptea, se mai aude clopotul cum bate în adâncurile apei. Fac turul de șase kilometri al lacului, e o plimbare superbă; găsesc un loc unde turiștii înoată și le urmez exemplul. Apa lacului e reconfortant de rece. Înainte de plecare mănânc un cremșnit, un soi de must do, slovenii spun că e o specialitate locală. E la fel de gustos ca cel din România, doar mult mai scump.

La întoarcere, în autocarul spre Ljubljana nu e aer condiționat; ocup ultimul loc liber în ultimul rând, poate tocmai de aceea ațipesc. Brusc, văd oameni coborând, mă precipit și eu afară. Întreb de centru, cineva îmi arată să merg drept înainte. Văd câteva statui uriașe, cunoscute ca stil, realism socialist, reprezentând muncitori, o femeie-alegorie întinsă ca un arc (aspirația, probabil  Revoluția), un bărbat contorsionat. Nu știam că sunt statui așa mari (și așa de socialiste) în Ljubljana, îmi spun. Străzile sunt pustii și umbra e fierbinte, curios ce nepopulată e capitala. Intru într-o catedrală, să admir, mai mult ca să mă bucur de răcoare. Sub un crucifix baroc, colorat din belșug cu aur, un grup statuar de teracotă pictată, trei bărbați și o femeie. În capătul unei ogive gotice se ițește un cap nedumerit și parcă ușor nedumerit, strâmbându-se, al unui bărbat, piatră pictată (sau tot teracotă).

Ajung la un pod de metal aflat la o înălțime amețitoare; nu prea seamănă cu ce am văzut pe net despre capitala slovenă. Cum ajung la gară? întreb, hotărâtă să mă întorc în Hrastnik, să traduc. E prea complicat să vă explic, îmi spune o chelneriță și își vede mai departe de treabă, lăsându-mă nedumerită. Ei, asta-i bună, îmi spun. Urc într-un autobuz, întreb de gară – poștaia –  și mă duce la… autogară. Zeleniska poștaia, încerc, gara? Too complicated and far, I will take you there, „prea complicat să vă explic, vă duc eu până acolo”, spune șoferul din senin, deși unde suntem la capăt de linie, face ceva ilegal, pornește și mă duce cu autobuzul până la gară! Senzație crescândă de neverosimil. Doar la casa de bilete realizez că adormită cum eram, coborâsem în alt oraș, aflat la vreo 30 de kilometri de Ljubljana, în Kranj.  

Capitala slovenă

Ljubljana e un oraș de o firească frumusețe aproape sfioasă; centrul vechi are o notă intimistă, interiorizată. În zece minute ajungi de la gară chiar în inima orașului în Piața Preseren unde se înalță statuia lui Preseren, marele poet național al Sloveniei, punctată de o catedrală franciscană roșiatică, în fața căreia se desface ca o poveste cu aer puternic venețian Tromostovje, Podul triplu peste Ljubljanica. Numită în evul mediu Laibach, capitala nu este asaltată de turismul în masă, deși turiști sunt destui. Nimic din aerul ticsit din Praga, Paris sau  de la Viena. Totul e aerisit, ceea este de înțeles: populația întregii țări este de doar două milioane de locuitori.

Apa Ljubljanicei, deși are un parcurs scurt, doar 40 kilometri, își schimbă numele nu mai puțin de șapte ori, înainte de a se vărsa în Sava la zece kilometri de capitală. Trbuhovica, Obrh, Stržen, Rak, Pivka, Unica, Ljubljanica. Râul scurt care șerpuiește și își schimbă numele.

Îmi înving impulsul de nu face lucruri foarte turistice și mă plimb cu vaporașul de-al lungul orașului. O splendoare. Un fel de canaletto; trecem pe sub poduri grațioase, privesc clădirile pastelate ce se înșiră de-a lungul apei, mult verde, totul e de un impresionat bun gust; pe unul din maluri văd un fel de bibliotecă în aer liber cu șezlonguri. Privind centrul, călătorul simte un soi de nostalgie care se naște din interioritatea frumuseții înconjurătoare, nu din trufia unui trecut istoric glorios. Totul are măsură umană și armonie, ca într-o sonată. Dacă ar fi muzică poate ar fi Corelli, nu Bruckner. Și aici am aceeași nedumerire ca în Triest: nu găsesc nici în engleză ori franceză vreun autor ori o antologie de proză slovenă, nimic. Intru și în câteva anticariate, același rezultat. După masa, la o cafea cu traducătorul Aleš Mustar, vorbim despre piața de carte slovenă.

La sfârșit de săptămână, în Hrastnik se ține Labour film festival Kamerat – camarad –  aflat la  a cincea ediție. Cei doi taximetriști nu răspund la telefon (e o particularitate în localitățile micile slovene, ei decid când și cât lucrează, dacă te iau sau nu se mai ostenesc), pornesc pe jos, cinci kilometri nu sunt așa mulți.

Programul festivalului, care își propune să folosească filmul ca pe o formă de critică socială și să investigheze situația muncitorilor din diferite contexte sociale, economie și tehnologice, este variat. Au o secțiune de filme de scurt metraj, de filme documentare vechi și filme artistice, un concurs foto. Proiecțiile se țin în fostele incinte miniere – în mină în fosta cameră a compresoarelor, și sunt și proiecții în aer liber. În incinta intrării, în mină un afiș mare, mâncat de rugină, înrămat, înfățișându-l pe Tito. Trecutul alunecă aici în prezent.

Cum festivalul este național, din păcate nu au supratitrări. Am noroc că o voluntară îmi face din când în când un scurt rezumat într-o engleză aproximativă.

Aleg să văd în adâncul fostei mine un documentar  din anii 1947 de regizorul sloven France Stiglic, fost partizan, apoi ministru al culturii, cel mai cunoscut regizor din epoca Tito. Mladina Gradi e un documentar despre brigăzile de tineret, care au contribuit la reconstruirea Iugoslaviei după război, pe bază de voluntariat – drumuri, căi ferate, clădiri, poduri, dar și un nou oraș. Privind imaginile, mi se strânge inima, tineri și tinere de șaisprezece ani care construiesc în costume de baie în 1947, cu târnăcoape, noua Iugoslavie, seara cântă, arată filmul idilic, sau poate doar pică frânți de oboseală, dar asta nu vedem. Paradoxal, filmul pare să infirme tot ceea ce festivalul afirmă ca valoare, drepturile oamenilor muncii. Căci ce poate fi mai abuziv decât să folosești mâna de lucru gratuită a unor liceeni, studenți, exploatarea tineretului, prin exaltarea valorilor apartenenței la un „noi” comunitar și ideologic? Poate ei văd altceva decât mine, suflul entuziasmului, societatea de stânga care se clădea, nu știu. Însă toată povestea tocmai asta viza (mai precis și asta): un fel de omogenizare a tinerilor din toate cele șase republici și fidelizare față de partid, îndoctrinarea (după orele de lucru se făceau educație ideologică și pregătire militară, cursuri pentru țăranii analfabeți). Lucrau în trei schimburi și erau încurajați să lucreze și duminicile.

În decurs de doi ani (1948-1950) citesc, au lucrat peste un milion de tineri la peste șaptezeci de proiecte (sic!), cum ar fi prima porțiune a autostrăzii Unității și Fraternității (care traversează Slovenia, Croația, Serbina și Macedonia), calea ferată  Šamac-Sarajevo, în Bosnia Herțegovina lungă de 242 km, cu 9 tunele și 17 poduri. Nu știu dacă brigăzile de muncă ale tineretului au existat în toate țările socialiste, cert este că modelul este al Komsomolului sovietic (anii 1940-1950), unde brigăzile de tineret au ajutat, printre altele, la construcția hidrocentralelor sau a canalului Volga-Don.

Stejarul cel bătrân de Ken Loach (2023), un film despre muncitorii unui fost oraș minier din Marea Bitanie, unde rata șomajului e mare și în care sosesc emigranți.  Ironic, Hrastnik înseamnă în slovenă stejar și este tot un fost oraș minier unde s-au închis minele și rata șomajului e mare, dar e o mare diferență: nu au emigranți – filmul conclude că toți, britanici, emigranți deopotrivă, aparțin aceleași clase de muncitori, sună coșmaresc: acceptați-i că sunt ca și voi, proletari; aceeași masă anonimă de paria fără rădăcini, fără cultură, fără resurse.

Mă întorc tot pe jos. Cu ce am mai mers prin oraș trebuie să fi făcut vreo doisprezece kilometri, poate mai mult. Adorm greu de oboseală.

Vizitez Piran și Izola, fermecătoare localități de pe malul Adriaticii. Marea este la fel de fremătător de albastră și aici, ca și în Triestul învecinat, același soare îi încălzește valurile. Arhitectură este italiană, mult bun gust și relativ puțin turiști.

La Maribor în muzeul orășenesc din castelul renascentist aflat în centru văd un mulaj al mâinii lui Franz Liszt, o oglindă venețiană de secol XVI cu încrustații de pietre prețioase care îmi amintește că și obiectul oglindirii este la fel de prețios ca și oglindirea însăși. Tot acolo o impresionantă colecție de costume militare; are în centru, ca o apoteoză costumul lui Tito, pe care, nici eu nu știu cum, îl recunosc imediat. Cine știe câte ni s-au impregnat în memorie în socialism, remarc cu uimire.

Celje

Orașul e pustiu la o oră atât de matinală, sâmbăta. În drum spre Treviso, merg cu autobuzul până la Celje ca să acolo iau de acolo trenul spre Nova Gorica.  Primăria  Art nouveau e luminată blând de soarele care răsare. Apuc să văd puțin centrul, o cristelniță octogonală rămasă dintr-o biserică precreștină de secol V-lea, și toate astea doar pentru că din gară te trezești chiar în centrul orașului. Apoi iau trenul de întoarcere spre Nova Gorica.

Nova Gorica – un proiect ideologic

Deși a fost mai mult o decizie comodă, cel mai simplu și ieftin mod de a pleca din Slovenia, cu un tren direct de la Nova Gorica la Veneția, descopăr minunându-mă că drumul își are propriul său mod de structurare: am venit prin poarta fostului port imperial, Trieste, parte a trecutului sloven, și părăsesc Slovenia tot printr-o poartă istorică, de dată mai recentă, iugoslavă.

Povestea e în felul ei uluitoare. Când, în toamna lui 1947, Gorica  ̶  Görz în varianta germanizată, folosită de austrieci  ̶  și capitala regiunii Goriska este dată italienilor (fusese anexată în 1920 Italiei, apoi reocupată de partizanii sloveni), iugoslavilor le rămâne doar gara (splendidă, mare, impozantă) și… cimitirul.

Iugoslavii comuniști, hotărăsc să construiască un nou oraș – „altul mai trainic și mai frumos” – în doar cinci ani (o, cincinalele) pe locul… fostului cimitir. Așa ia naștere Nova Gorica, cel mai socialist oraș al Sloveniei, dar și al Iugoslaviei, construit de brigăzile de tineret, cele care au construit și căile ferate și șosele. Arhitect a fost Edvard Ravnikar, elev al lui Le Corbusier.

Inițial gândit ca un oraș vitrină al Iugoslaviei socialiste, după ruptura Tito-Stalin din iunie 1948, planurile și, deci, implicit și proporțiile sunt regândite și se construiește un oraș curat socialist, dar mai puțin emfatic decât cel planificat inițial. Noul oraș este gata în 1952, în patru ani (!) cu o magistrală (o, magistrala), cartiere de blocuri (o, blocurile) și un hotel care, ce ironie, în 1988 devenea cel mai mare cazino iugoslav.

Piața din fața gării devine zona de graniță. Mă surprinde e fotografie cu oameni care jucau tenis de picior la graniță, folosind sârma care despărțea cele două țări din fața gării.

Azi, gara găzduiește expoziții de fotografii; trenuri trec doar două, verile, spre Veneția.

Cele două orașe, Gorizia și Nova Gorica au fost desemnate împreună capitale europene în 2025, reunind simbolic ceea ce a fost divizat, într-un întreg.

Trecem granița și imediat peisajul uman se schimbă, devine pestriț, proletar, telefoanele mobile sună strident în vagon, rog un bărbat să îl dea mai încet și începe să gesticuleze violent, niște tineri vorbesc mult prea tare. Un rezumat al lumii contemporane, o babilonie de limbi și neamuri. Îmi amintesc ideea promovată de Richard Coudenhove‑Kalergi militant federalist, adeptul Paneuropei, omul considerat părintele Uniunii Europene (tatăl diplomat austriac, mama japoneză) care în cartea Praktiker Idealismus, apărută în 1927, scria că rasa viitorului (sic!), care va înlocui diversitatea popoarelor va fi rasa negroid‑eurasiană, asemănătoare cu  cea a egiptenilor din antichitate. Nu pot decât să sper că viitorul acela, dacă va fi vreodată este foarte departe sau într-un univers paralel. Oricum, identitatea europeană este deocamdată mai mult formală. Suntem români, italieni, sloveni, francezi, poate bilingvi, poate cu duble cetățenii, dar aparținem de o țară, de o anume cultură și locuim într-o limbă natală.

Slovenia este o țară de o frumusețe vibrantă în care îmi doresc să revin cât de curând, îmi spun când ajung acasă.