„Trebuie să lăsăm imprevizibilul să se desfășoare. Ai nevoie de întuneric ca să existe lumină, de ură ca să ai parte de iubire și viața nu e niciodată roz. E gri, albă, neagră… Imaginile devin din ce în ce mai neclare. Începi să scoți flăcări și din toate organele se aude la maxim… Rammstein… Îți pui căștile pe suflet și dansezi mai departe. Problema e că atunci când n-ai cască de protecție, izbitura e cu totul alta. Într-o zi vrei să te oprești și nu mai poți. Orice mișcare e împotriva ta. Te doare tot, dar te doare altfel decât te durea înainte. E o durere perversă, invazivă, e ca o haină de plumb. Nu m-am pregătit pentru dezastru, pur și simplu m-am trezit în el.”
Undeva la granița dintre miracol și efort uman infinit, la finalul lui 2025 s-a deschis Teatrul Grivița 53, acest vis împlinit al lui Chris Simion-Mercurian și al unei întregi comunități. Iar spectacolul care a inaugurat noua clădire este semnat de Ștefan Lupu, un spectacol coregrafic în care sunt implicați șase actori tineri – Mara Tătar, Costin Stăncioi, Tiberius Zavelea, Bianca Adelina Geantă, Tamara Găgeatu și Viktoriia Medviedieva –, cu o energie copleșitoare, probabil cea mai potrivită pentru acest spațiu nou, curat, care are nevoie să se încarce de povești, de emoții, de întâlniri. Într-un București gri și în care aproape toate teatrele au nevoie urgentă de reabilitare, într-o capitală prea puțin preocupată de cultură, în care nimeni nu și-a pus problema să mai ridice un teatru – și ar mai fi loc și nevoie de multe săli de spectacol –, această inițiativă privată sprijinită de o întreagă comunitate este una dintre cele mai frumoase povești ale acestei perioade și ar fi meritat poate punctată de UNITER, la Gala din acest an. Nu se întâmplă în fiecare zi să construiască cineva, de la zero, un teatru care, cu siguranță, dată fiind tenacitatea lui Chris Simion, își va contura o personalitate reală în următorii ani, iar microstagiunea Eugenio Barba din această primăvară e un început interesant, puternic, de bun augur.
Despre spectacolul pe care Chris Simion-Mercurian, împreună cu Tiberiu Mercurian, au ales să-l așeze la temelia acestui teatru, în care printre rânduri, ziduri, cuvinte și cărămizi se ițește ceva din mitul Meșterului Manole, e greu de vorbit. Pentru că „5 + 3 = 9”, deși are o calitate artistică incontestabilă, e, totuși, mai mult de-atât. E o poveste și crudă, și intimă, pe de o parte despre construcția unei clădiri, dar, mai ales despre o devenire personală, despre suferința și (ne)înțelegerea și chinul unui om care în toți acești ani, în care zidurile teatrului de pe Calea Griviței s-au înălțat, a trăit o dramă teribilă. A coborât în Infern și s-a ridicat. Și extraordinar mi s-a părut faptul că spectacolul surprinde exact acest sentiment al victoriei vieții. O construcție născută dintr-o iubire, dintr-un vis nebun și dintr-o extraordinară încredere în viață. O construcție cât o vindecare!
Cu mult curaj și vulnerabilitate, Chris Simion își oferă povestea acestor ani din viața ei, pentru ca din ea să se construiască un spectacol. Iar Ștefan Lupu, împreună cu echipa de actori-dansatori surprinde, esențializează și reușește să conțină și să redea această poveste care în cei 9 ani a curs în paralel. Pe de o parte, viața lui Chris, într-un moment de cumpănă teribilă, lupta cu boala, frica, speranța, esențializate în scene în care gestul și mișcarea redau și drama, și suferința, și zbuciumul cu o exactitate care te țintuiește în scaun. Și, pe de altă parte, fiecare etapă a construcției, de la cele birocratice cu obținerea autorizației de construcție, până la ultima cărămidă zidită într-un teatru care începe să-și primească publicul și să existe. 9 ani, acest număr magic – simbolic pot fi corespondentul celor 9 luni de gestație – de 9 ani a fost nevoie ca visul să devină realitate și tot în acești 9 ani, la nivel personal, un om a experimentat haosul, pulverizarea, limita, pentru ca din toate astea să se construiască o ființă nouă.
Despre „5 + 3 = 9” nu poți scrie ca despre un spectacol obișnuit. Și nici nu cred că trebuie. Este o construcție interesantă, din care nu lipsește umorul, cuvinte care punctează puternic scene ce refac în aproape două ore călătoria prin univers a doi oameni, un bărbat și o femeie a căror iubire nu mută munții, dar e mai puternică decât moartea și decât cancerul. Scene extrem de intense, o coregrafie bine gândită, gesturi și mișcări și imagini care întorc clepsidra și refac traseul unui diagnostic, frica și mușcătura bolii și apoi spitalul – toate sunt esențializate în scene cu un impact puternic, mâini cu mănuși roșii care mușcă din carne, un trup fragil expus pe o masă, apoi iar frica, disperarea, apoi o rază în întuneric, speranța, și în tot acest timp imagini alb-negru cu o clădire care se ridică încet, încet și pe măsură ce ea se conturează, cărămizile se așază la locul lor și se face ordine în haos… Cei șase actori și mai ales Mara Tătar, care o interpretează pe Chris, apoi Costin Stăncioi, Tiberius Zavelea, Bianca Adelina Geantă, Tamara Găgeatu și Viktoriia Medviedieva, construiesc la rândul lor o piramidă de emoție. E emoția aceea a începutului, care, cu siguranță se va infiltra în zidurile din Grivița 53 și va hrăni acea clădire și peste zeci de ani, când noi nu vom mai fi. Va trăi acolo povestea unui vis și a unei iubiri.
La final, când ieși din sală, iei cu tine acest paragraf care ți se înfige în creier și îl rumegi ore, zile, săptămâni după ce ai fost în Grivița 53: „Moartea e ceva rău? Nu există să ni se întâmple ceva fără sens. Dumnezeu dă exact ce ai nevoie, niciodată mai mult, niciodată mai puțin. Asumarea este prima fereastră deschisă spre eliberare. Ce legătură are? Să înțelegi că e un proces. Că te cureți… Va rămâne doar ce e real. Într-un fel, simt că nu mai am ce să pierd și în același timp pierd totul.”
Lasă un răspuns