Într-o cultură vie, preocupată de prezent, dornică să încerce cât mai multe forme și să atragă cât mai mulți „consumatori”, de toate felurile, rememorările și evocările sunt esențiale. De ce, se subînțelege – fiindcă ele revizitează un trecut în care e înrădăcinat prezentul hibrid, care ne scapă mereu, un trecut cu multe teritorii ce ne rămân în multe feluri inaccesibile. Iar memoriile și biografiile, de un fel sau altul, înseamnă drumuri de acces către acest trecut inepuizabil. Inepuizabil mai ales pentru o cultură ca a noastră, care, deși în ultimii ani se observă o deschidere reală spre zona biograficului, nu abundă nici pe departe nici în biografii, nici în alte tipuri de rememorări.
Dincolo de lipsa unei tradiții și a unei preocupări continue, dincolo de, probabil, ceva preconcepții ușor de demontat despre biografie, e foarte posibil să stea și alte hibe care întrețin precaritatea. Pe de altă parte, trebuie semnalat că se scriu din când în când studii biografice și biografii ce merită toată atenția, cum e și „Spațiul Celibidache”, cea mai recentă carte semnată de istoricul Stejărel Olaru, cunoscut pentru reușite anterioare, inclusiv din zona biografiei. Apărută la Editura Omnium când pe ecranele din România intra și „Cravata galbenă”, filmul regizat de fiul dirijorului celebru în lumea întreagă, născut în 1912, la Roman, cartea conturează o cale de acces către o figură puternică, față de care găsește raportarea justă.
„Justă” înseamnă aici fără exaltări patetice, fără alunecări triviale în materia fascinantă care e existența complicată a unui muzician complicat, rămas în istorie ca dirijor, deși el însuși se visa în primul rând compozitor, și fără judecăți de natură morală. Sunt câteva dintre calitățile ușor de observat ale cercetării lui Stejărel Olaru. Însă una dintre cele decisive pare a fi inteligența de a-i lăsa cititorului spațiu de căutat răspunsuri personal la întrebări ce prind contur în carte – când termini de citit, îți dai seama că te apucă curiozitatea aceea sănătoasă care te face să vrei mai mult, calitate importantă nu doar la biografii, ci la orice carte – să vrei să citești mai mult, să descoperi mai mult, să înțelegi mai mult. În cazul ăsta, să înțelegi, dacă nu mai mult, măcar ceva din acel Celibidache simplificat prin clișee perpetuate, din acel Celibidache de fapt inaccesibil.
Niciun fel de exaltare nu transpare din povestea pe care o scrie, cu simplitate și atent la conturul pe care în compune din piese de puzzle, istoricul ce își propune să traseze inteligibil o devenire. Niciun fel de alunecare trivială și nicio cedare în fața senzaționalismului, deși viața protagonistului îi oferă destule prilejuri – nici complicatele relații de familie, nici viața intimă, nici straniile semne sau coincidențe presărate într-o existență în mod cert spectaculoasă, nici încâlcita, lunga poveste cu Securitatea etc. Și fără judecăți de natură morală, deci concluziile nu lipsesc, căci biograful Stejărel Olaru nu alunecă, și bine face, pe panta facilă care i-ar fi dăunat grav unei scrieri restitutive reușite.
Pentru melomanii interesați de unicitatea dirijorului plecat tânăr din România, după ruptura de tatăl autoritar, care-și visa fiul un vajnic continuator al carierei sale militare, și de familia neputincioasă, ajuns în Berlinul nazist în anii cei mai grei din secolul trecut și apoi consacrat repede, cartea lui Stejărel Olaru are tot ce îi trebuie, grație unei bune înțelegeri și unei întrebuințări precaute a informației din arhive și, de asemenea, pentru că nu se ambiționează să spună tot. Perdantă pentru destui biografi, dorința de a spune tot, de a epuiza o figură, îl ocolește pe Stejărel Olaru. Citind recent apăruta lui carte, îți dai seama că rămâne un spațiu imens atât pentru întrebări de natură artistică – De ce intransigența lui Celibidache în profesie era atât de des luată drept inflexibilitate? De ce viziunea lui despre muzică era atât de solicitantă pentru interpreți? De ce repulsia față de înregistrări nu a comportat nuanțări? Care este relația dintre filosofia zen, importantă pentru muzician, și gândirea lui despre muzică? Ce înseamnă adevăr în muzică? Dar autenticitate? etc. –, cât și pentru întrebări din sfera biografiei: Cum am putea prezenta, în câteva cuvinte, relația dirijorului cu Securitatea? Cum s-a desfășurat supravegherea lui și care au fost agenții? Cum se explică ambivalența relației cu țara natală? Ce au însemnat întoarcerile în România din anii 1970? etc.
Parcurgând volumul accesibil și atent la nuanțe cu care Stejărel Olaru, care a mai scris o carte despre o figură iconică a muzicii românești, dar una de cu totul altă factură, Maria Tănase, reintră în atenția cititorilor, personalitatea artistică și destinul lui Sergiu Celibidache se nuanțează la infinit – contradicțiile și paradoxurile abundă, enigmele se observă fără ca autorul să apeleze la tușe groase, iar povestea se scrie cu o mână sigură și un ochi atent la o existență sinuoasă, în care ceea ce e dincolo de rațiune pare să joace un rol copleșitor.
Pentru a descifra ceva din „spațiul Celibidache”, sintagmă propusă de nefericitul matematician Mihai Botez, cuceritor elucidatș în ultimul capitol, puteți citi, cum am făcut-o eu, și prețio sul volum editat la Actes Sudes, La musique nʼest rien, cu texte despre și dialoguri cu dirijorul care nu s-a lăsat prins în forme pentru eternitate, în niciun fel de forme. În librării încă se găsește, să spunem în trecere, Celibidache altfel de Ioana Celibidache, dar și scrisorile maestrului către Eugem Trancu-Iași, prietenul din copilărie. În toate acestea, precum și în cartea publicată acum la Editura Omnium, se conturează un muzician aflat în căutarea libertății interioare, un spirit incomod, grav, ferm și curajos, care nu s-a abătut din drum, deși a cunoscut atrocitățile războiului, ale nazismului și ale comunismului, înstrăinarea de familie, imposibila întoarcere acasă, precum și alte rătăciri omenești, deși concepția lui iconoclastă a întâmpinat rezistența colegilor de breaslă, și asta nu o dată, și a zdruncinat cutume la marile orchestre ale lumii, deși s-a confruntat toată viața cu nenumărate reticente și contestări, chiar și atunci sau mai ales atunci când se afla în cele mai bune momente ale carierei. „A fost un om mândru și ambițios, tocmai pentru că și-a cunoscut prea bine valoarea, însă nu a căzut vreodată în păcatul egoismului, nu și-a pierdut niciodată echilibrul”, conchide autorul în paragrafele finale ale volumului, adăugând: „Iubirea și solidaritatea au reprezentat valorile centrale în etica după care s-a ghidat de-a lungul vieții. A căutat să se realizeze plenar, ca individ, prin contribuția la binele comun pe mai multe planuri: în comunitatea sa, în cultura universală și în raport cu divinitatea. Propriile sale convingeri poate că deseori au sfidat, cu siguranță uneori l-au și izolat. Din această cauză s-a spus despre Sergiu Celibidache că a fost un om «împotriva curentului», că a avut o gândire și un comportament prin care a contrazis normele sau convențiile societății”.
La aproape treizeci de ani de la moartea dirijorului, întâmplată exact așa cum el însuși a prezis, istoricul Stejărel Olaru a însuflețit și a umanizat cu profesionalism și empatie, în urma unei cercetări riguroase, un spirit născut într-un mic oraș din România, care avea să fie protagonistul unui destin excepțional. „Spațiul Celibidache”, momentan intrat în topul de vânzări al lanțului de librării Cărturești, pune în lumină unicitatea și deschide o cale spre o personalitate cu un rol covârșitor, fără a o trivializa și fără a o epuiza, gest necesar și salutar.
Stejărel Olaru, „Spațiul Celibidache”, Editura Omnium, 2025
Lasă un răspuns