În 1928, când Pablo Picasso picta la „Atelierul” de mai sus, o reflecție despre destinul artistului și la spațiul lui de creație, lumea modernă făcea din ce în ce mai mulți pași spre progres, visa din ce în ce mai mult și îndrăznea din ce în ce mai mult. În 1928, an crucial pentru povestea dintr-un roman englezesc recent tradus și publicat la noi, în Anglia apărea „Orlando”, cartea Virginiei Woolf, care avea pe masa de lucru „O cameră doar a ei”. Pe scurt, după un război care lăsese urme grele, societatea întreagă și trăitorii ei de toate felurile tindeau către orizonturi noi și căutau un ritm nou.
În 1928, pe plaja Chilcombe Mell din Dorset, ținut seducător și pentru necunoscătorii care se apucă să citească „Teatrul de la malul mării” de Joanna Quinn, în dimineața unei însorite zile de martie, trei copii ce duc o viață cenușie într-un conac englezesc cenușiu, la țară, departe de avântul lumii moderne, fac o descoperire care le va schimba viața – o stranie, o excentrică întâmplare ce deschide căi spre lumi nebănuite, într-o carte de debut publicată la Humanitas Fiction, în traducerea Sânzianei Dragoș. Altfel spus, dacă într-o dimineață de primăvară un călător – iertată fie-mi parafraza la titlul celebrului roman al lui Calvino, cu care ficțiunea de față nu are nicio legătură – n-ar descoperi o creatură ciudată, destinul i-ar fi, foarte probabil, altul. În anul în care în interioarele orașelor dornice de progres se întâmplă lucruri ce vor rămâne în istorie, pe plaja din această ficțiune ambițioasă eșuează o făptură salvatoare, „leviatanul de vreo douăzeci de metri întins pe plajă, împrăștiind duhorile adâncurilor verzi ale oceanului pe care îl străbătuse înainte să fie azvârlit pe țărm de furtună, ca să și-l poată revendivca drept posesiunea sa”, „o păpușă uriașă cu ochi făcuți din nasturi”. Așa începe, de fapt, romanul ca un spectacol în cinci acte cu care Joana Quinn și-a cucerit cititorii, tradus în peste cincisprezece limbi în câțiva ani, o carte provocatoare și pentru răbdarea cititorului de azi, invitându-l să meargă în ritmul personajelor, să fie înțelegător cu fragilitățile lor, pe scurt, să intre în logica și în jocul lor.
Cum să combați mai ironic viteza atotdevoratoare, dacă nu scriind un bildungsroman ce-și urmărește cronologic, deși secvențial, personajele născute într-o casă veche din Dorset, cu servitori, și azvârlite în vâltoarea istoriei absurde și violente? „Teatrul de la malul mării” (The Whalebone Theatre) chiar asta este și își găsește drumul lui spre cititor, ca multe alte romane bune traduse în ultimul an la noi. O face, firește, în felul lui, pentru cine vrea să se întoarcă în inepuizabilul secol XX, să parcurgă mai multe epoci și să asiste la mai multe tragedii, să observe cum crește un personaj și cum găsește literatura căi de a spune povești fără să mizeze pe „noutate” sau pe „special”. Cu ecouri din clasicii secolului al XIX-lea, „Teatrul de la malul mării” găsește o cale sigură de a spune mai multe povești într-o singură carte, într-un fel care cucerește – fără să epateze, fără să recurgă la strategii discursive sofisticate și parcă înscriindu-se în mișcarea de întoarcere la construcțiile narative solide pe care o sesisează orice cititor de literatură contemporană.
Cristabel, Digby și Legu/Florence/Flossy sunt un trio pe cinste, scăpat dintr-o casă înrobită de cutume și inerții, în care se ascund drame și ceva enigme pentru copiii ce cresc aproape de mare. Iar ziua aceea din martie 1928, în care descoperă balena eșuată și o transformă în „teatru”, deschide un drum spre salvare. În primul rând, spre salvarea dintr-o existență concretă nu tocmai veselă. În mod esențial, spre salvarea dintr-o dimensiune restrictivă, care condamnă ființa umană la o existență precară. Joaca înseamnă, înainte de toate, libertate, sublinia Huizinga în clasicul „Homo ludens”, jocul asemenea, și libertatea indispensabilă supraviețuirii cei trei protagoniști o descoperă, în mod repetat, jucând teatru în „balenă”, alături de câțiva boemi ce vor fi și ei striviți de tăvălugul istoriei – înainte și după Hitler și ascensiunea nazismului, în timpul unui război care le testează limitele și le provoacă altfel imaginația. Jocul aduce încordare și bucurie, susține Huizinga, și „Teatrul de la malul mării” o arată. Prin acest roman de debut ambițios, publicat după o serie de proze scurte, Quinn face, de fapt, o pledoarie frumoasă pentru forța salvatoare a imaginației, găsind o metaforă cu farmecul ei prin care să vorbească, construindu-și meticulos povestea, despre această putere. Că ea se înfiripă în „Odiseea” lui Homer, „Furtuna” lui Shakespeare sau altă piesă a enigmaticului Will, teatrul jucat pe „scena” improvizată între oasele unei balene, la malul mării, când lumea se năruie sub bombele azvârlite din avioane, când la Paris fac furori Baletele Ruse ale lui Serghei Diaghilev și Nijinski, este evadare prin sfidarea unei dimensiuni și accesarea alteia. Tot în 1928, anul când cei trei frați descoperă jocul, teatrul și astfel acced și la alte zone din ei înșiși, Orașul Luminilor e cucerit de magia dansului, ceea ce îi prilejuiește lui Cristabel comentarii înduioșătoare pentru cititorul din mileniul III.
Boema pariziană se construiește, firește, la antipodul spiritului Angliei rurale. Parisul nu doarme, e sedus de spectacol, pe când conacul Chilcombe Mell și Anglia întreagă, privite din aeroplan, „ilustrează lipsa generală de relevanță a omului”: „Văzute din aer, lucrurile făcute de oameni sunt atât de mărunte, simple lăcașuri temporare pe care se cocoață păsările. Anglia arată aproape ca un trenuleț de jucărie, un sat în miniatură: previzibil, etichetat și ordonat. Dar dincolo de ea se află marea, cerul, orizontul: nesfârșite, asemeni deșerului egiptean pe care el (Willoughby – n. red.) îl îndrăgește atât de mult”.
Cristabel își trăiește povestea în ritmul impus de istorie, purtată de un val căruia încearcă să i se opună, în căutarea propriei salvări. Fratele ei, Digby, intrat în spionaj, devine protagonistul unor episoade enigmatice, iar Flossy are, și ea, un destin pe care cititorul îl va descoperi. Trioul parcurge etapele vieții, umblă pe cărările ei șerpuitoare, trăiește istoria și luptă să o strunească, romanciera îl aruncă în vârtejul nazismului și al războaielor, căci sunt mai multe, iar plaja din Dorset, paradisul secret al copilăriei, rămâne departe și își pierde din forță, dar nu și din rolul de ancoră – ancora care te păstrează, în ciuda tuturor vicisitudinilor, pe linia de plutire.
Între 1928 și 1945, când se încheie povestea din această ficțiune istorică sigur atrăgătoare pentru cineaști, lumea se schimbă dramatic și caracterul ireversibil este bine surprins, de altfel ca și o anumită frumusețe a vieții, oricare ar fi ea. Și, poate mai presus, ca și valoarea însăși a vieții – un drum cu suișuri și coborâșuri, cu lumini și umbre, pe care Joana Quinn reușește să-l zugrăvească în cartea ei, alăturându-se unei serii de scriitoare britanice de valoare, printre care Kate Atkinson, Hilary Mantel sau Sarah Perry.
Lasă un răspuns