Acum câțiva ani buni, Vasile Șirli mi-a spus într-un interviu o povestioară care mi se pare emblematică. Pentru că este, în esență, o superbă definiție a importanței calității în orice act artistic, frumos camuflată într-o istorioară cu tâlc. „Grija pentru detaliu ajunge la spectator, el o simte, chiar dacă nu o înţelege”, mi-a spus el. „Să vă povestesc ceva: se filma scena balului în Pe aripile vântului, filmul celebru cu Vivien Leigh. Producătorul îşi amanetase tot, îşi dăduse toţi banii personali, era la un pas de faliment. A venit la repetiţie, a văzut fetele dansând şi a întrebat-o pe costumieră ce desuuri, ce jupoane, ce ciorapi, ce rochii poartă actriţele. Ea i-a răspuns că sunt din materiale sintetice. Atunci, el i-a cerut să schimbe şi să facă absolut tot din mătase naturală. <<Dar costă o avere! Şi nu se vede!>> a ripostat ea. La care el a replicat: <<Nu se vede, dar se simte!>>”
Cred că povestea este emblematică pentru momentul prelungit pe care-l trăim noi azi în tot ceea ce înseamnă spațiu cultural. Și în domeniul teatral cu asupra de măsură. Sărăcirea permanentă a culturii în ultimii mulți ani, faptul că niciodată n-a fost considerată o prioritate, faptul că întotdeauna s-a mers pe principiul „merge și așa”, faptul că întotdeauna a fost domeniul sărăcit cu prioritate, că întotdeauna, dacă a fost ceva de tăiat, de la Cultură s-a tăiat, pentru că, nu-i așa?!, nu e un domeniu esențial, toate astea au dus, inevitabil, la ceva mult mai grav: modificarea percepției publice asupra a tot ceea ce înseamnă finanțarea culturii.
Urmăresc de ani cum, încet, încet, publicul mare și larg, oameni cu mai puțin acces la cultură și, mai ales cu mai puțină deschidere, e hrănit cu cifre manipulate în așa fel încât să pară că aceste domenii sunt DOAR mâncătoare de bani. Urmăresc cum se practică o învrăjbire cu nimic mai puțin periculoasă decât cea practicată în perioada comunistă, când caloriferistul de la cine știe ce instituție de cultură putea deveni peste noapte director și putea, tot peste noapte, să aibă păreri în respectivul domeniu. Acum, lucrurile sunt mult mai perverse. Acum, rețelele de socializare și televiziunea și presa scrisă, cât a mai rămas din ea, sunt folosite pentru a induce în rândul populației ideea că fondurile trebuie tăiate… Pentru că, desigur, fără cultură se poate trăi. Cultura nu e esențială. Cultura e un moft… Ei bine, nimic surprinzător atunci, când se întâmplă să surprinzi discuții pe tema „cultură” fie în Piață la Obor, fie cu cine știe ce rudă mai mult sau mai puțin îndepărtată, care nu are, nu a avut și nici nu vrea să aibă de-a face cu nimic din ceea ce înseamnă zona culturală, fie cu cine știe ce amici ai unor amici, cu care te nimerești într-o seară la o masă, oameni care lucrează să zicem în domeniul Asigurări sau într-o multinațională și care îți spun că importante sunt autostrăzile, nu spectacolele de teatru…
Și cum să-i contrazici? Evident că autostrăzile sunt importante, evident că spitalele sunt importante, dar… toată lumea pare să uite în mod intenționat că ele n-ar trebui să se excludă. Și că un popor educat e mai puțin ușor de manipulat. Desigur, acesta este un slogan intens vehiculat în ultimii ani, numai că senzația e că tocmai cei care-l folosesc mai des îl calcă în picioare cel mai des.
M-am gândit înainte să scriu acest text cum, cu ce argumente raționale l-aș putea convinge pe un om care n-a venit la teatru decât de câteva ori în viața lui, pentru care lectura nu e deloc o prioritate, care n-a călcat decât ocazional sau niciodată într-o sală de concerte, să înțeleagă de ce e nevoie să fie finanțată cultura. De ce e nevoie să fie finanțată REAL cultura… De ce teatrele nu trebuie sărăcite până la limita subzistenței. De ce jurnalismul cultural ar trebui subvenționat. De ce ar trebui să fie sprijinită real publicarea de carte de specialitate. De ce ar trebui real investiți bani în cultură. Și răspunsul pe care mi l-am dat a fost că nu știu cum l-aș putea convinge… Nu știu cum poți să-i explici rațional unui om care nu a văzut niciodată marea ce a pierdut. Sigur că poți trăi fără s-o vezi vreodată, sigur că poți trăi fără să intri într-o sală de teatru, sigur că poți trăi liniștit fără să deschizi vreodată o carte. Dar cum să-i explici vreodată unui om care n-a simțit niciodată parfumul acela straniu dintr-o sală de teatru și magia aceea de-o clipă, și emoția, cum să-i explici zborul, cum să-i explici că în acest fel are sau poate avea acces la ceva mai înalt. Nu poți! Real, nu cred că poți. Cred că e o utopie. Și cred că acum, în acest început de secol și de mileniu, în acest sfârșit de lume, în acest colț de istorie unde ne curge încă prin vene ceva din comunismul care ne-a marcat pe câteva generații și care, acum, pare să reînvie ca pasărea Phoenix, din propria cenușă, aproape mai periculos decât era atunci, acum e mai dificil decât oricând.
Urmăresc de ceva vreme cum nu doar din exterior e atacat domeniul cultural, nu doar din exterior e considerat un fel de parazit care doar suge – între noi fie vorba, sumele care se vehiculează în spațiul public sunt un fel de sperietori bune de manipulat, sunt sume care nu sunt niciodată puse în context, niciodată așezate lângă altele, sunt agitate ca niște drapele întru instigarea publică și în ideea grosolană că „la ce ne trebuie nouă, dom’le, prostiile astea”. Dimpotrivă. Oameni educați, dar care sunt mânați de diverse alte mode și interese, folosesc sume și informații trunchiat, în așa fel încât cultura să iasă din nou și mai murdărită, și mai inutilă.
Cum să convingi pe cineva de „utilitatea culturii”? De „utilitatea teatrului”? Cum să explici la nivel înalt sau mai puțin înalt de ce e necesar ca balerinele să poarte desuuri de mătase?! Nu poți. Cum să explici că pauperizarea unui domeniu nu înseamnă, așa cum fals se vehiculează, stimularea creativității, ci doar improvizație adesea facilă? Cum să explici cuiva ce investiție pe termen lung și cu dobândă garantată e subvenționarea reală a culturii? Cum să explici că subvenția e, în fond, pentru publicul larg, că în acest fel i se oferă dreptul și accesul la calitate, la o formă de libertate atât de necesară. Există periodic discuții legate de calitatea educației în România… Cum să explici că aceste două domenii sunt strict legate unul de altul și că se naște un cerc vicios? Nu poți. E imposibil.
Nu! Nu poți povesti nici frumusețea mării, nici emoția pe care o poți trăi în întunericul unei săli de teatru, într-un moment când cine știe cum lumina cade pe chipul unui actor și trezește în tine un univers întreg. Nimic din toate astea nu se poate povesti. Și nu poți convinge pe nimeni că „ceea ce nu se vede, dar se simte” merită cu adevărat susținut. Nu poți cu adevărat să explici de ce susținerea unui teatru e, în felul ei, la fel de importantă într-o societate care se vrea modernă, care se vrea democrată, cum e construcția unei autostrăzi. Nu poți! E imposibil!
Poți să spui doar atât. Ca un mesaj aruncat în mare… Nu! Nu banii din cultură sărăcesc o țară, ci subfinanțarea culturii o distruge pe termen lung.
Lasă un răspuns