Leonard, Marianne și paradisul otrăvit

Insula Hydra. Soarele. Marea. Cel mai bun loc de unde poți privi luna. Iubire. Nebunie. Căutare. Depresie. Tristețe. Iubire. Sexualitate. Droguri. Sinucidere. Moarte. Artă. Iubire…

Undeva, la capătul lumii, în paradisul perfect, unde totul e posibil, unde orice e posibil, Leonard o cunoaște pe Marianne și povestea lor merge până dincolo de moarte.

„Dragă Marianne, sunt doar cu un pas în urma ta, destul de aproape cât să te țin de mână. Corpul ăsta bătrân a cedat, la fel ca al tău, iar ordinul de evacuare poate veni de-acum în orice clipă. Nu ți-am uitat niciodată iubirea și frumusețea. Dar tu știi asta… Nu trebuie să ți-o mai spun. Călătorie lină, prietenă dragă! Ne vedem în curând.”

Așa începe și tot așa se sfârșește documentarul „Marianne și Leonard: Cuvinte de iubire”, realizat de Nick Broomfield și care este disponibil acum pe platforma Netflix. O superbă poveste de viață urmărită dinspre finalul ei, cu toată poezia bătrâneții unor oameni care s-au iubit toată viața, dar au rămas departe unul de altul, filmul lui Broomfield ascunde, discret, taina unei alte mari iubiri, a lui însuși pentru Marianne Ihlen, femeia care i-a fost muză lui Leonard Cohen.

În toamna anului 2016, la început de noiembrie, celebrul poet, cântăreț, romancier Leonard Cohen, murea la câteva luni după Marianne… Chiar înainte de moartea ei, când ea, bolnavă de leucemie, pe un pat de spital, îi aștepta răspunsul care să-i limpezească toată viața de până atunci, Leonard îi trimitea cuvintele de mai sus. Și avea să se țină de cuvânt… „Sunt doar cu un pas în urma ta, destul de aproape cât să te țin de mână…”

Documentarul lui Nick Broomfield nu e spectaculos. E mai degrabă simplu. Simplu și de impact. Și teribil de emoționant. Nici nu era nevoie de mai mult, pentru că povestea lui Leonard Cohen și a lui Marianne Ihlen, femeia plecată din Norvegia și îndrăgostită pe viață de el și de soarele Greciei, e îndeajuns de puternică și e mai frumoasă ca un roman. Mica lor istorie începe undeva în insula Hydra, în anii ’60. Iar insula Hydra era pe-atunci un fel de tărâm magic, un mic paradis al artiștilor care trăiau aici un an întreg cu o mie de dolari, pentru care viața se împărțea între soare, dragoste, mare, droguri, artă, căutare… disperare. Aici se trăia altfel, o clipă de magie otrăvită din istoria lumii și a lor personală, a tuturor celor care au avut curajul să trăiască în acei ani pe Hydra și pentru care viața n-a mai fost niciodată la fel, nicăieri în altă parte, neadaptați la orice alt loc de pe planetă. Erau anii ’60 și totul era posibil… Pentru o clipă în istoria lumii, bărbații și femeile și-au trăit dragostea și prietenia pe o lungime de undă specială, iar Hydra le transforma depresia în fericire și fericirea în depresie, pe Hydra cântau și creau și visau și, pur și simplu, trăiau… ca pe un tărâm „al tinereții fără bătrânețe”. Aici s-au cunoscut Leonard și Marianne, când încă nu împliniseră 30 de ani. Ea avea un copil dintr-o altă relație, pe micuțul Axel căruia Leonard avea să-i fie tată și să-i cânte seara la chitară, până adormea, iar el s-a îndrăgostit de ea… Așa începe documentarul lui Nick Broomfield, cu câteva imagini vechi, cu o femeie blondă, interesantă, sub soarele Greciei, zâmbind, pe o barcă, împreună cu un băiețel. Apoi vocea lui Leonard, povestind cum a ajuns pe Hydra, cum s-a îndrăgostit de Hydra, cum a găsit aici o fată. Și a rămas. Imagini vechi cu insula Hydra, străduțele Greciei, măgari urcând încet cu poveri în spate și apoi vocea ei, povestind cum prima dată când li s-au întâlnit privirile, a fost ceva magic. Efect instant. Nostalgie… după ceva ce n-ai trăit, după ceva imposibil de trăit în lumea noastră. Simți că acolo, printre imaginile acelea alb-negru, ușor decolorate de timp, cu doi oameni care se țin de mână în soare, se ascunde misterul unei povești din care vocile lor calme, calde, nostalgice, dezvăluie doar un strop. Ea vorbește senin despre o iubire atât de mare, încât în permanență a existat tentația sinuciderii. El urcă pe scenă și o caută într-o sală plină de oameni și-i cântă melodia care a ajuns să prezică despărțirea lor „So Long, Marianne”… Prieteni, oameni care i-au cunoscut, care au lucrat împreună cu ei, care le-au fost alături în diverse momente, completează ca pe un puzzle imaginea unei povești în doi, cu suișuri și coborâșuri, cu disperări până pe marginea prăpastiei, cu momente de fericire atât de intense, încât să compenseze toată suferința.

Filmul lui Nick Broomfield, tânărul care, la 20 de ani, a ajuns și el pe insula Hydra și a fost unul dintre iubiții lui Marianne, copleșit de diferența de vârstă dintre ei și îndrăgostit de povestea de dragoste dintre ea și Leonard, vorbește în esență despre iubirea aceea care trăiește și rezistă chiar și atunci când doi oameni n-o mai pot gestiona și ajung să trăiască pe continente diferite, în galaxii diferite. Vorbește despre acel cerc magic care se închide odată cu moartea. Vorbește despre existența împreună, chiar și atunci când drumurile par să li se despartă iremediabil – el, într-o mănăstire budistă, ea, căsătorită cu un alt bărbat, înapoi, în Norvegia, trăind o existență modestă, în timp ce el își trăia gloria pe mari scene ale lumii. Vorbește despre tenebrele unui artist, care vine dintr-o țară unde jumătate de an e zăpadă, dintr-o familie cu o mamă cu probleme psihice, un artist căruia-i place să cânte în ospicii, simțind că e ceva în muzica lui care ar putea rezona cu mintea celor de acolo, vorbește despre egoismul unui artist care atunci când descoperă gloria, îi pică uneori în plasă, despre incomunicare, despre tentația drogurilor, despre căutarea absolutului prin diverse mijloace și pe diverse căi, de la artă la spiritualitate și de la droguri puternice la sexualitate. Vorbește despre existențe trăite la alte înălțimi, despre magia pe care o are luna, în Grecia, locul unde, la lumina ei, poți citi poezie…

„Încerc să învăț câteva lucruri despre iubire”, spune Leonard Cohen, undeva spre finalul vieții. Și iată cum sună cuvintele lui, azi, în lumea corectitudinii politice…

„Iubirea e acea activitate care face să existe puterea bărbatului și a femeii, ce se integrează în inima ta, unde poți întruchipa un bărbat și o femeie, unde poți întruchipa Raiul și Iadul, poți reconcilia și controla. Iar bărbatul și femeia devin parte din tine. Cu alte cuvinte, când femeia ta devine propriul tău conținut și tu devii conținutul ei, asta se cheamă iubire. Și recunoști egalitatea deplină a acelui schimb, căci, dacă e mai mică decât tine, nu te poate umple. Și, dacă tu ești mai mare decât ea, nu o poți umple. Trebuie înțeles că există cu adevărat o egalitate absolută de putere, tipuri diferite de putere, evident, tipuri diferite de magie, tipuri diferite de tărie, tipuri diferite de mișcare, la fel de diferite ca noaptea și ziua. Și chiar sunt ca noaptea și ziua, ca luna și soarele, ca uscatul și marea, sunt plusul și minusul, Raiul și Iadul…”