Urmărește-ne

FB

„La Casa de Papel”. Catharsis

E un fenomen mondial. S-au scris sute de articole, s-au făcut tricouri, căni, insigne, magneți de frigider și orice altceva ți-ar mai putea trece prin cap. „Bella Ciao” s-a transformat în imn, masca Dali a cucerit lumea, e plin internetul de forumuri pe care se plânge, se râde, se discută și oamenii trăiesc aventurile lor ca-ntr-o vrajă. Eroii nebuni cu nume de orașe au făcut victime pe toată planeta, El Profesor e un fel de Robin Hood de secol 21. „La Casa de Papel” a devenit nu doar unul dintre cele mai vizionate seriale din toate timpurile, pe Netflix, ci a reușit ceva mult mai important: e un simbol. Un simbol al luptei cu sistemul.

Da, știu, cinematografia azi, poate mai mult decât oricând, se împarte între comercial și așa-zisa producție de artă. Și departe de mine gândul de a intra acum într-o discuție interminabilă despre valoarea reală a multor așa-numite producții de artă, greu digerabile, făcute ca să mulțumească o nișă foarte restrânsă la câteva festivaluri. Jocurile se fac în culise…, premiile se dau politic și mai ales corect politic.

Însă „La Casa de Papel” acest serial nebun cu o istorie foarte interesantă, reușește ceva extraordinar în lumea noastră atât de polarizată. E comercial, extrem de comercial, dar… e excelent construit și a cucerit lumea, ca un val de maree. Și efectul lui limpede, clar și direct, pentru oricine își dă voie să intre în poveste e simplu: e catharsis. Și catharsis-ul e atât de rar în secolul 21… pentru că noi, cei care trăim acum, în cea mai tristă și mai civilizată dintre lumi, suntem închiși, însingurați, triști, trăim cu psihologul la ușă și devenim tot mai incapabili să ne luăm viața în mâini și ne e mai teamă ca oricând de suferință și de moarte. Totul, azi, se trăiește corect și în mic… la teatru sau la cinema nu mai căutăm de mult catharsis-ul, fugim de povești și de emoție și trendul intelectual al momentului este „să discutăm” și să răs-discutăm realitatea.

Și „La Casa de Papel” vorbește despre realitate, dar o face altfel, te provoacă într-o poveste nebună, cu adrenalină la maxim, ridică într-un mod magistral clișeul la rang de poezie, întoarce binele și răul, e seducător și-ți oferă câteva – multe – ore de vrajă, de existență paralelă. Acum câteva zile, au fost urcate pe platforma Netflix ultimele cinci episoade din ultima serie. Practic, finalul serialului care de câțiva ani a ținut toată planeta cu sufletul la gură și i-a transformat pe hoții nebuni și frumoși cu nume de orașe în eroi. Eroismul! Ce noțiune perimată în lumea noastră! Și ce nevoie stranie de eroism în noi înșine… înăbușită, desigur.

Nu vreau să vorbesc despre calitățile artistice ale serialului, despre cum a fost filmat, despre nebunia producției. Ci despre poveste. Nu vreau să analizez ce e bine și ce nu e bine. Nu mi se pare important că sunt momente unde știi, știi prea bine că lucrul ăla e imposibil și nu stai să faci calcule să vezi dacă El Profesor greșește atunci când îți explică pas cu pas cum se extrag 19 tone de aur din Banca Spaniei și dacă pompa aceea chiar ar putea face față la așa ceva și dacă fiecare rezolvare e realistă. Pentru că nu e. Știi din start că nu e realistă. Dar undeva acolo, în mintea ta, în vârtejul jocului și-al informațiilor care curg una după alta cu o viteză amețitoare, te întrebi… și dacă, totuși? „Nimeni nu mă va face să-mi pierd speranța”, spune Berlin, într-unul dintre ultimele episoade. „Fiindcă doar așa, prin imaturitate asumată, se pot realiza lucruri mărețe. Genul de lucruri pe care alții, cei maturi, oamenii serioși, nu le pot realiza. Nici nu și le pot imagina, pentru că sunt raționali.” Cumva aceste cuvinte rezumă toată psihologia acestui film… Da, e o gașcă de visători care nu mai au nimic de pierdut și vor să cucerească lumea… să dea marea lovitură. Și care dincolo de bogăția în sine, sunt fascinați de adrenalina unui jaf ca un poem, a unui jaf care să schimbe istoria lumii și să scoată la iveală toată falsitatea și toată minciuna pe care se bazează societatea noastră, ticăloșia aparatelor de securitate ale statelor moderne și fragilitatea economiei mondiale.

N-am să vă spun cine e Berlin, cine e Tokyo, cine e Rio, cine e Denver sau Nairobi sau Lisabona. Și nici n-am să dezvălui vreun cuvânt despre felul cum se sfârșește povestea lor. Pentru că plăcerea poveștii trebuie savurată până la ultima picătură și pentru că în momentul în care ai apăsat butonul play e imposibil să te mai oprești, chiar dacă afară se ivesc zorile. Ce vreau să spun, în schimb, este că, dacă ai depășit episodul pilot și ai intrat în lumea lor, devine drog. Și te lași furat într-o aventură care devine și a ta. Și devine a ta tocmai pentru că acolo se trăiește la un nivel de libertate și de adrenalină pe care tu, copil al celui mai cuminte dintre secole, nu ți-l vei permite niciodată.

Însă marea, extraordinara reușită a acestei povești constă în construcția personajelor. Da… plot-ul e simplu. Niște bandiți nebuni se aruncă în aventura vieții lor, vor să jefuiască întâi Monetăria Spaniei, apoi, pentru a-l salva pe unul dintre ei, chiar Banca Națională a Spaniei cu toată rezerva de aur. Își lasă deoparte vieți, identități, își iau nume de orașe și intră în joc, conduși și seduși de El Profesor, magicianul cu creier de geniu, care conduce totul din umbră. Dar, dincolo de asta, câștigul extraordinar este construcția fiecărui personaj. Și e o asemenea bogăție acolo și o atât de frumoasă construcție a dialogurilor și a situațiilor, încât Monetăria Spaniei rămâne pe locul doi. Relațiile superbe dintre ei, felul cum se descoperă unul pe altul, felul cum se răstoarnă totul într-o clipă, cum binele devine rău și invers într-o fracțiune de secundă, felul cum se fac și se desfac alianțele la nivel intim, atât de credibil și atât de incredibil, totul e seducție la puterea a doua.

Dacă sunt clișee? Da, multe! Dar în „La Casa de Papel” clișeul e ridicat la rang de adevăr poetic. Jaful însuși e poezie, moartea e poezie. Și nu mai e vorba despre bani… ci despre a răsturna lumea și a arăta că e prost croită. Evident că Alex Pina, creatorul acestui univers, mizează pe câteva elemente-cheie: masca și costumul roșu sunt un simbol, „Bella Ciao” e un imn…, zepelinele care aruncă bani deasupra Madridului sunt o imagine seducătoare. Dar ce contează? Important e efectul. Și balansul extrem de inteligent între trecut și prezent, scenele de violență maximă din Banca Spaniei, sparte de momente din trecut care sondează mai adânc și tot mai adânc psihicul personajelor. Și, de asemenea, balansul permanent între două personaje care se aseamănă și se diferențiază ca ziua și noaptea: Berlin și El Profesor. Între ei doi se împarte lumea… și între ei doi se împart și fanii. Unul e nebun și liber și poet, iar celălalt e nebun și geniu, seducător ca un vrăjitor, cu timiditatea lui puțin caraghioasă, cu inteligența lui înspăimântătoare. Pedro Alonso și Alvaro Morte în cele două roluri își împart fanii la nivel mondial.

De ce a avut un asemenea succes „La Casa de Papel”? Poate pentru că vorbește despre puterea iluziei. Poate pentru că ne place magia, chiar dacă n-o recunoaștem. Poate pentru că ne place cum se trăiește dragostea când moartea e la doi pași. Poate pentru că ne tulbură, ne înspăimântă și de fascinează curajul… curajul de a trăi și de a muri pe care noi nu-l avem. Poate pentru că am visat măcar o dată să lăsăm la o parte rutina vieților noastre și să ne aruncăm într-o aventură nebună. Poate pentru că am visat măcar o dată să întoarcem ordinea nedreaptă a lumii. Poate pentru că ne arată că binele nu-i chiar așa alb și răul chiar așa negru, poate pentru că ne-ar plăcea să cântăm „Bella Ciao” în seiful unei bănci. Poate pentru că, în adâncul inimii noastre, fiecare avem nevoie de puțin eroism, de puțină fascinație. Și poate pentru că toți visăm în secret ca într-o zi să vină cineva care să facă să ne încredem orbește și să pornim împreună într-o aventură pe viață și pe moarte.

 

Este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. A lucrat ca jurnalist cultural la diverse publicații (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul) este redactor la Ziarul Metropolis, a fondat și a fost redactor-șef al revistei Yorick și redactor-şef al revistei Amfiteatru.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

TOP

Text demo reclama

r